Despre moarte ca lecție de viață

Citisem ieri articolul ăsta pe blogul lui Cati și, așa cum îi spuneam și ei într-un comentariu, m-am bucurat să citesc o postare atât de personală, fie ea și una atât de tristă. Cu ceva timp în urmă, citeam un alt articol, foarte bine scris, pe blogul Georgianei. Articolele de acest gen sunt motivul pentru care iubesc blogosfera. Apreciez enorm oamenii care-și asumă marele risc de a-și deschide din când în când sufletul în fața unor străini din online, pe lângă advertoriale, articole scrise la bășcălie sau lamentări existențiale. O percep ca pe o dovadă inestimabilă de încredere și apropiere față de mine, un simplu cititor pribeag pe Internet.

Despre moarte nu cred că am mai vorbit până acum, cel puțin nu în profunzime. Și cred că a venit momentul s-o fac, pentru că percepția mea față de acest fenomen este oarecum diferită (cred eu) față de cea a multor oameni.

Când eram mai mititel, încă înrădăcinat în micuțul meu orășel de provincie în care toată lumea se cunoștea cu toată lumea, bunica mea obișnuia să mă ducă tot timpul la priveghiuri și înmormântări ale rudelor sau cunoscuților. La început, n-am priceput mare lucru din ce se întâmpla. Moartea părea un somn adânc și liniștit, cu monede coclite așezate pe pleoape, flori și lumânări pe piept. O odihnă pașnică, presărată din când în când cu plânsete și suspine amare.

Obișnuiam să stau lângă coșciug, să mănânc cozonac și să mă holbez ore în șir la persoana așezată pe catafalc, așteptând să se miște sau să zică ceva din clipă-n clipă. „De ce nu se mișcă?” sau „Când o să se trezească?” au fost întrebările la care bunica mi-a răspuns cu răbdare „Nu se mai trezește. S-a dus în Rai.” Am văzut-o îngropându-și frați și surori, trecând de fiecare dată prin același ritual amar, în care sufletul ei murea puțin câte puțin odată cu cel sau cea trimiși către odihna veșnică. Și atunci, pentru mine, moartea a devenit acel fenomen care-ți rupe sufletul ca pe o așchie. Am înțeles mult mai târziu că moartea nu înseamnă doar durere și în niciun caz nu înseamnă pierdere.

Pentru mine cel din prezent, moartea înseamnă sfârșitul unei lecții pe care cel trecut în neființă a învățat-o, nota finală a unui examen greu și plin de încercări pe care l-a absolvit. Trăiesc cu ferma convingere că venim pe această lume ca să învățăm ce n-am reușit să învățăm în viețile anterioare și plecăm atunci când misiunea noastră pe acest pământ s-a încheiat, când am schimbat tot ce ne-a fost dat să schimbăm la noi și la cei din jurul nostru, când am reușit să semănăm și să cultivăm în ceilalți tot ce-am avut noi mai bun. Și vom renaște iarăși, în alt spațiu și în alt timp, pentru a începe o nouă lecție, un nou capitol din manualul numit viață. Și tot așa la infinit, pentru că oricât ne-am chinui s-o delimităm, s-o categorisim sau s-o definim, viața este un fenomen care ne depășește pe toți.

Nu cred în rai, nu cred în iad. Cred însă în oameni și-n efemeritatea lor. Cred în începuturi și sfârșituri, în lecții și deznodăminte. La capătâiul celor dragi nu-mi va rămâne loc pentru tristețe, ci pentru comemorare, pentru aducere-aminte și recapitulare a lecțiilor pe care le-am învățat de la ei. Pentru că fiecare în parte și-a lăsat amprenta asupra mea cât timp au fost în viață, amprentă care va dăinui atâta timp cât voi trăi și pe care-o voi lăsa și eu la rândul meu asupra celorlalți când voi închide ochii pentru totdeauna. Și pe fiecare dintre ei îi voi găsi undeva în inima mea atunci când voi avea nevoie. Pentru că nu au plecat nicăieri, ci s-au transformat în cele mai frumoase și mai de preț amintiri.

Ce-aș lua cu mine pe o insulă pustie

Recunosc, nu m-a întrebat nimeni niciodată care ar fi singurul obiect pe care l-aș lua cu mine pe o insulă pustie. Dar dacă întrebarea asta mi-ar fi vreodată adresată, aș răspunde fără să mă gândesc de două ori: uscătorul de păr.

Ciudat răspuns, nu-i așa? Unu, pentru că pe o insulă pustie ciuciu electricitate, deci un uscător de păr ar fi mai mult decât inutil (eventual aș putea să mă spânzur cu cablul în caz că m-aș plictisi sau m-aș simți singur). Și doi, aș fi putut să răspund ca orice alt om de rând cu „telefonul”, „MP3 player-ul” sau (pregătiți lămâile!) „persoana iubită”.

Lăsând la o parte asta cu insula pustie, tot ce vreau eu să spun e că, dintre toate dispozitivele electronice și electrocasnice pe care le dețin, acesta îmi este cel mai drag. Și-mi este atât de drag pentru că drumul până la găsirea uscătorului de păr care să mă mulțumească pe absolut toate planurile a fost lung, anevoios și plin de piste false.

Acum, pentru că totuși trăim în România și mințile oamenilor sunt îngrădite de stereotipuri, va trebui să explic și de ce eu ca bărbat am atât de mare nevoie de uscătorul de păr. Păi, unu la mână, nu mă tund niciodată atât de scurt încât părul să se poată usca de unul singur într-un timp scurt. Și, fie că ne place sau nu, în țara asta avem un anotimp numit iarnă care are prostul obieci de a coborî temperaturile sub 0 grade. Nu răcesc și n-am răcit în viața mea, dar simpla senzație de păr ud când un mare „-” stă în fața gradelor mă deranjează cumplit. Doi la mână, câmpul electrostatic și electrizarea părului. Trei la mână, pentru c-așa vrea mușchiu’ meu!

Rowenta Respectissim Pro se numește și l-am cumpărat din Flanco aproximativ acum un an. A costat puțin peste 200 de lei la vremea respectivă, dacă-mi aduc eu bine aminte. Nu știu dacă este un preț prea mic sau prea mare pentru un uscător de păr, dar cu siguranță a meritat fiecare bănuț. Ce m-a făcut pe mine să-l aleg pe acesta dintre toate modelele nu a fost funcția ionică (auzisem eu că asta împiedica electrizarea). Cum tehnologia a avansat destul de mult și cam toate modelele aveau această funcție, point of difference-ul ăsta n-a fost suficient pentru a mă convinge.

Ce m-a convins de fapt a fost funcția lui de „RESPECT” pe care, recunosc, n-o folosesc chiar atât de des pe cât ar trebui, din lipsă de timp. Ce face mai exact această funcție „RESPECT”: păi se pare că mințile luminate de la această firmă numită Rowenta s-au strâns, au cercetat și au aflat viteza și temperatura perfectă pentru uscarea părului, fără a-l deteriora. Nu le mai știu exact, dar sunt scrise undeva pe cutia pe care eu nu o mai am. Dintre sute de modele care făceau același lucru, acesta era singurul care promitea ceva mai mult. Iar promisiunea nu a rămas neîndeplinită.

Deși durează ceva mai mult decât o uscare obișnuită pentru că viteza aerului este mai redusă, strălucirea părului și gradul lui de hidratare rămân intacte mulțumită acestei funcții inteligent numită „RESPECT”. Plus că, indiferent de lungime sau textură, părul e mai ușor de aranjat, perfect pentru momentele matinale de după duș în care n-ai nici timp nici nervi să suporți mofturile podoabei capilare. El săracul a mai venit și cu o chestie despre care am aflat ulterior că s-ar numi „difuzor”, care habar n-am ce-ar trebui să facă și care în cazul meu stă uitată pe undeva printr-un sertar.

Dac-ar fi să se strice mâine (ceea ce sincer sper că nu se va întâmpla), l-aș înlocui cu fix același model. Mai spun asta uneori, iar lumea tinde să mă ia în glumă. Dar eu vorbesc foarte serios. Cum sunt genul de om care se enervează din toate nimicurile, voi rămâne fidel acestui obiect care-mi rezolvă măcar una dintre frustrări.

Filosofii matinale

În dimineața asta m-am trezit cu un gând, o întrebare care-mi bântuie creierul de când am deschis ochii până acum, când scriu aceste rânduri. Uite, eu nu cred în superstiții, obiceiuri și tradiții. Asta înseamnă implicit că viața după moarte, raiul, iadul și purgatoriul există-n mintea mea sub un mare semn de întrebare. Totuși, nu mă pot abține să nu mă întreb dacă după viața asta mai există ceva. Desigur, probabil că asta ne întrebăm cu toții la un moment dat, fie că suntem credincioși sau nu. La o anumită vârstă te-apucă din senin filosofia și parc-ai vrea să fii tu primul care elucidează niște mistere care-i tot scapă omenirii de milenii încoace.

Însă eu n-am ajuns încă la vârsta aia și n-am nici cea mai mică intenție să găsesc răspuns la întrebări la care omenirea e prea leneșă sau prea proastă să găsească singură răspuns. Mă întreb pentru că cunosc oameni care și-au trăit și încă-și trăiesc viața sub semnul suferinței. Și nu mă refer la suferință așa cum tindem s-o percepem noi, ăștia mai tineri („vai, m-a părăsit iubitul/iubita”, „vai, n-am bani nici să-mi cumpăr un pachet de țigări”, „vai, n-am job”). Nu! Mă refer la o suferință pe care mă rog să n-o trăiesc vreodată, o agonie cruntă, cu care se luptă zilnic, de zeci de ani încoace.

Am cunoscut mame care au fost bătute crunt de soți, apoi de copii și-acum de nepoți. Știu persoane care se târăsc cu ultimele puteri prin spitale, nu pentru ei, ci pentru copiii lor loviți de boli necruțătoare. Mame și tați care mor câte-un pic în fiecare zi, odată cu cei cărora le-au dat viață. Cunosc părinți care și-au îngropat copiii, oameni transformați în ne-oameni, ale căror fețe înghețate lângă coșciugele celor mult prea devreme plecați dintre noi n-o să le uit niciodată. Cunosc oameni bolnavi, pentru care medicina în stadiul ei actual nu poate face nimic, oameni care nu mai au nicio șansă, dar care se agață de viață cu ultima lor speranță. Cunosc copii lipsiți de părinți, aruncați mult prea devreme într-o lume crudă, apăsați de poveri pe care nimeni n-ar trebui să le cunoască vreodată. Poate că e greu de crezut, dar sunt în lumea asta oameni care nu știu ce înseamnă fericirea. Oameni despre care ai putea să zici c-au uitat să zâmbească, când în schimb ei nu știu cum să facă asta pentru că n-au zâmbit niciodată.

Ei, și pentru amărâții ăștia cărora viața nu le-a oferit efectiv nimic bun, care au purtat războaie în stare să-l zguduie din temelii chiar și pe cel mai solid om, ce rămâne după ce viața ajunge la sfârșit? Ei ce primesc când se scrie ultima pagină, se pune punct și se-nchide registrul? O viață scrisă-n suferință, zeci de ani de chin, mii de lovituri de bici la care n-au schițat niciun gest, au scrâșnit din dinți și-au mers mai departe, primind cu demnitate următoarea lovitură, fost-au toate în zadar?

Și ce pretenții mai avem noi, cei care am dus o viață normală, cu nici prea multe bune, dar nici prea multe rele să fie mai bine „pe lumea cealaltă”, așa cum spun unii? Nu suntem oare puțin cam ipocriți, puțin cam egoiști să ne-așteptăm la „mai bine” într-o posibilă lume viitoare când deja ne e destul de bine în lumea asta față de unul care nici lacrimi nu mai are să jelească fiecare lovitură pe care i-a dat-o soarta? Gândiți-vă puțin la asta de fiecare dată când vă rupeți o unghie și credeți că s-a terminat lumea, de fiecare dată când aterizați cu șezutul de asfalt și credeți că nu vă veți mai putea ridica. Gândiți-vă că sunt oameni care și-au dus întreaga viață târându-se pe asfaltul pe care voi ați căzut timp de cinci minute. Și dacă pe ei nu-i mai așteaptă nimic bun, nici măcar la sfârșitul vieții, pe voi de ce v-ar aștepta?

Management românesc

Domne’, n-oi fi eu cel mai manager dintre manageri, dar se întâmplă să mai aud povești despre managerii din firmele românești, care mă lasă tablou și-alta nu. Petrecând ceva timp sub îndrumarea unor oameni (din străinătate, bineînțeles) pentru care profesionalismul și relațiile interumane sunt cheia acestei profesii blestemate cu nume împrumutat din engleză (că dacă eram atât de buni la ea, o împrumutau englezii de la noi), realitatea românească mă lovește-n meclă de două ori mai tare. E ca și cum aș fi olog și m-aș uita peste gard într-o curte identică, dar identică până în cel mai mic detaliu, în care stă, mândru și înțepat, prince charming. Ce-avem fraților de nici măcar la o funcție înaltă nu ne pricepem?

Eh, ce-avem cred că vă pot spune tot eu. Fix cele două cuvinte menționate mai sus, musai alăturate, „funcție” și „înaltă” ne fac pe noi românii să nu fim buni la management. Cu mici excepții, că n-am de ce să bag în căcat și acel procent de 0,01% oameni care văd dincolo de titulatură. Dă-i românului un post de manager și se va crede rege. Legi? Oameni? Protocol? Ce-s alea?! La dracu’ cu ele! Ce puii mei, acum sunt manager, îmi fac propriile legi, oamenii din subordine tre’ să joace după cum le cânt eu, iar protocolu-i pentru tăntălăi, nu-i așa? Doar eu sunt MANAGERUL, bosul boșilor, ce mătărânga mea! Ce-mi pasă mie că muncește Costel peste program în timp ce nevastă-sa-și dă duhul în spital? Lasă, foarte bine, să muncească! Limita până la care poate un om să îndure umilința?! Pfff… M-au învățat pe mine ăia de la Adidas că impasibăl iz nating. Așa-i și cu angajații, când trebuie să muncească. Însă ferească sfântu’ să primească ceva biștari pentru orele în plus, că doar nu vrem să dăm faliment!

Și-azi mai aud una… Cică un anume „manager” (da, am pus intenționat ghilimele) de la o firmă al cărei nume nu-l voi menționa – nu pentru că le-aș face publicitate, că nici publicitatea n-are cum îi ajuta – a tăiat din leafa angajaților, leafă care e oricum rușinoasă pentru volumul de futere la bibilică, pe motiv că nu-știu-ce obiective din capu’ lui sec n-au fost atinse și nu-știu-ce rapoarte n-a primit el zilnic, în condițiile în care este mai mult decât ținut la curent cu tot ce se întâmplă. Păi futu-ți morții mă-tii de zevzec, tu știi mă ce înseamnă să fii manager?! Mă tolomacule, obiectivele care trebuie atinse de firma pe care o conduci sunt responsabilitatea ta, chiar dacă lucrează și angajații tăi la asta. Mă dobitocule, mă! Managerul e primul care se ridică și ia muia drept în față pentru orice merge prost, mă!

Asta se întâmplă pentru că managerii români cred că funcția presupune să dai directive oamenilor, să le dai un deadline și să vii la sfârșit, călare pe un cal alb să culegi roadele muncii lor și să-ți asumi laudele. Păi află ceva, prietene! „La plăcinte înainte, la război înapoi” s-o aplica pe maidanul de pe care vii tu, însă nu și într-o firmă. Știi să culegi laurii, păi atunci culege-n morții neamului tău și muile pe care le meriți pentru că ai fost prea bun ca să te implici și să muncești și tu. Nu-ți vărsa amaru’ pe ăla care-și rupe spatele să-ți cumperi tu mașini și case, că trupul fără cap normal că se duce pe arături. Tu ești calu’ de la căruță, mă boule, motorul de la mașină, clanța de la ușă și așa mai departe. Nu e vina oamenilor că sunt incapabili pe cont propriu, că de-aia s-a inventat ierarhia muncii, ca ăia mai deștepți și mai bine plătiți să coordoneze pulimea, nu doar s-o pedepsească atunci când nu dă rezultatele scontate. M-ai auzit? CO-OR-DO-NE-ZE! Nu s-o dirijeze de pe un scaun confortabil, nu s-o controleze pe ultima sută de metri, nu s-o asuprească!

Și dacă ești atât de prost ca manager încât să-ți arzi anagajații la buzunare (by the way, that’s so last century, pentru că azi paleta de joburi disponibile e imensă, iar omu’ își bagă picioarele la prima jignire de genul ăsta) stai în pula mea acasă, pune mâna pe niște cărți, ia exemplu de la alți manageri mai iscusiți și bagă la tărtăcuță, că nimeni nu s-a născut învățat și, cel mai important, nimeni nu s-a născut manager. Și mai află că sancțiunile financiare sunt arma celor lași, a ălora care preferă să biciuască măgarul decât să-l învețe cu vorba bună să meargă drept. Sau, dacă n-ai stofă de lider, apucă-te dracu’ de croșetat sau ce știi tu să faci mai bine!

Dar la ce naiba-mi mai răcesc eu gura, nu știu. Asta e moștenirea pe care ne-a lăsat-o tătuca Ceașcă și n-avem cum scăpa da ea decât printr-un miracol ceresc. Iar cum cerul e un amalgam de praf și poluare, ne putem lua de pe-acum adio de la asta. Și pentru că trăim în țara orbilor în care chiorul e rege, saluta-te-aș Românie de la 10.000 de metri altitudine!

La Nuit de L’Homme by Yves Saint Laurent*

„At night anything can happen. A darkly handsome man whose irresistible charm and seduction sweep away everything in their path []

www.ysl-lanuitdelhomme.com

Un parfum reușit trezește o imagine în mintea celui care-l simte pentru prima oară. Un parfum cu adevărat reușit nu crează doar o stare, ci îi proiectează într-un alt univers atât pe cel care-l poartă, cât și pe cei care-l simt. Un parfum mai mult decât reușit este „La Nuit de LHomme” de la Yves Saint Laurent.

Pentru cei care nu mă cunosc, trebuie să aflați mai înainte de toate că sunt genul de bărbat enervant de pretențios și selectiv atunci când vine vorba de parfumuri. Asta pentru că, din punctul meu de vedere, parfumul este ceva mai mult decât lichidul ăla vaporos pe care-l arunci pe tine în grabă, ca să agăți, sau, mai ales în România, ca să maschezi transpirația porcească de care nici în ruptul capului nu te-ai descotorosi cu apă și săpun. Pentru mine, parfumul transcende lumescul și atinge spiritualul, fiind imposibil de definit sau explicat, întocmai ca natura umană. Pentru mine, parfumul se poartă. Nu impregnat în piele, ci în cele mai adânci straturi ale personalității fiecăruia dintre noi.

Mi se întâmplă rar (și când spun rar mă refer la o perioadă de câțiva ani buni) să dau peste un parfum care să-mi placă. Dacă pe majoritatea le primesc cadou (adică nu fac nazuri, întrucât, nu-i așa, calul de dar nu se caută la dinți), le aleg din complezență sau pentru ocazii mai puțin speciale, sunt extrem de puține parfumuri de care mă îndrăgostesc și pe care le adaug pe lista mea, scurtă ce-i drept, de all-time favorites. Deși multe încearcă, nu toate parfumurile reușesc să meargă mai departe de receptorii olfactivi. Aș putea număra pe degetele de la o mână parfumurile care ating un strat mai profund, pentru că există atât de multe nuanțe superficiale care sunt făcute doar să miroasă bine sau nici măcar atât.

De asemenea, nu cumpăr niciodată un parfum imediat cum îl descopăr. Nu e suficient să-l miroși o singură dată și să scoți cardul din portofel. Se prea poate să fii într-o pasă bună sau să fii pur și simplu prea generos cu tine însuți. Un parfum cu adevărat strălucit și potrivit personalității tale te va face să intri într-o parfumerie de cel puțin trei ori până la momentul achiziției. Dacă simți furnicături în talpă de fiecare dată când ești prin preajma unui magazin de parfumuri și dacă te duci țintă spre locul în care știi tu că se află, ignorând toate celelalte sticluțe care mai de care mai ingenios construite, înseamnă că ți-ai găsit cu siguranță parfumul-pereche.

„La Nuit de LHomme” a venit pentru mine ca o gură de aer proaspăt (și parfumat, evident) într-o perioadă în care începusem să-mi pierd speranța că industria parfumurilor masculine ar mai putea ieși la înaintare cu un produs care să mă impresioneze. Pierdut printre rafturile unei parfumerii dintr-un mall bucureștean, la loc retras față de mărcile populare și des folosite, acest parfum a reușit să facă acel lucru pe care extrem de puține parfumuri reușesc să-l facă și anume să-mi atragă atenția. Deși am simțit de la bun început că va fi o alegere potrivită, nu l-am cumpărat pe loc. Așa cum spuneam puțin mai sus, e nevoie de cel puțin trei „adulmecări” pentru a-ți da seama dacă un parfum este sau nu într-adevăr potrivit pentru tine.

De la primul contact, m-a proiectat într-o noapte toridă, într-un amalgam urban de eleganță și modernism. Cerul era întunecat, parțial noros și era lună. Dar nu lună plină, ci jumătate de lună, de genul celei care tronează pe cerul fără stele. Mergeam pe malul unui râu care spinteca orașul în două, plimbându-mi mâna dreaptă de-a lungul ornamentelor de fier ale balustradei care îngrădea apa. Purtam un costum închis la culoare, cu sacou cambrat pe talie și cămașa descheiată la doi nasturi. În timp ce pantofii-mi lăcuiți străbăteau strada bătută-n piatră cubică, un întreg spectacol se desfășura în stânga mea. Femei și bărbați bras à bras întorceau capul după mine înainte de a coborî scările înguste ale cluburilor situate undeva la subsolul unor clădiri vechi, cupluri elegante îmi tăiau calea, râzând și șoptind într-un dialect necunoscut, mașini lucioase apăreau din senin și dispăreau în neant. Orașul fremăta sub apăsarea nemiloasă a unei nopți de vară, lungindu-și spre infinit venele în al căror centru mă aflam. Și totul era întunecat și învăluit în misterul meu…

Pentru cei care nu știu, un parfum este alcătuit din trei note: o simfonie complexă prin valența îmbinărilor, dar îndeajuns de simplă prin numărul de elemente combinate și îmbuteliate într-o sticluță. În ordinea descrescătoare a procesului de identificare, prima notă este accentul, sau acel miros mulțumită căruia putem clasifica un parfum ca fiind masculin sau feminin, sport sau elegant, dulce sau lemnos. „La Nuit de LHomme” are la bază un accent predominant de black pepper, de unde și aroma masculină, picantă, savuroasă și fierbinte a Orientului.

Cea de-a doua notă este ecoul, sau acel element care-i oferă parfumului tărie, dar nu tărie în sensul de impact asupra receptorilor olfactivi, ci mai degrabă în sensul de profunzime și persistență. De asemenea, ecoul este construit pentru a evidenția unul din elementele caracteristice ale fiecărui parfum. În cazul de față, în ecoul subtil de lavandă al parfumului „La Nuit de LHomme” se reflectă nuanțele puternice ale extractului de labdanum.

Nota olfactivă de final a oricărui parfum este menită să impregneze semnătura parfumului în mintea (și preferabil sufletul) celor care iau contact cu el. „La Nuit de LHomme” aduce spre sfârșitul experienței olfactive o atingere suavă de vetiver, un extract la fel de nobil precum toate celelalte ingrediente, permițându-le acestora să se completeze și să construiască o aromă unică, un parfum de neegalat.

La Nuit de L'Homme - Le Parfum - Ambalaj

„La Nuit de LHomme” plusează și la capitolul design de ambalaj (foto). La o primă vedere, sticla cilindrică acoperită de un capac hexagonal greu și supradimensionat nu impresionează absolut deloc, motiv pentru care un procent semnificativ de oameni a refuzat să testeze acest parfum în magazine. Însă aici intervine un aspect destul de rar întâlnit, pe care eu îl apreciez nespus de mult la un produs în general și la un parfum în special: selecția consumatorilor și poziționarea prin ambalaj. Grație designului a cărui lectură necesită un nivel care depășește cu mult granițele superficialității, „La Nuit de LHomme” se poziționează ca un parfum pentru bărbatul modern și sofisticat, intelectual și profund, care poate părea superficial prin aparență, dar care ascunde în interiorul său o oază de spiritualitate, atenție la detalii și profunzime a lecturii semiotice.

Hexagonul, semnătura plastică a întregii colecții „LHomme” de la Yves Saint Laurent, nu suportă de această dată aceeași lectură în plan 2D de până acum. Capacul hexagonal al flaconului „La Nuit de LHomme” trebuie interpretat și citit prin prisma adâncimii planului vizual. Mai pe românește spus, nu ne interesează ca atare forma geometrică, ci mai degrabă profunzimea ei spațială. Cu toate că își păstrează aceleași valențe simbolice ca până acum – echilibru, contopire a forțelor complementare și îmbinare a energiilor cosmice arhetipale: masculin și feminin – profunzimea sa denotă adâncirea și accentuarea misterului, subtil sugerat prin degradeul întunecat al sticlei. Bref, design-ul flaconului reprezintă o invitație de nerefuzat la scufundarea în întuneric, la o excursie palpitantă pe tărâmuri tenebroase, la abandonarea tuturor temerilor față de ceea ce s-ar putea afla acolo unde ochiul uman nu poate pătrunde.

Schimbând registrul dar ancorându-ne tot în sfera vizuală, ca imagine a acestui parfum desăvârșit, casa de parfumuri Yves Saint Laurent l-a ales pe Vincent Cassel (video), actor de origine franceză (d’uh!). Cum toate aspectele legate de acest parfum nu sunt alese la întâmplare, nici imaginea sa publicitară nu face excepție. Vincent s-a remarcat întotdeauna prin roluri misterioase, oferind viață unor personaje complexe și misterioase. Nu voi aminti decât două dintre acestea, fiind singurele care-mi vin în minte acum: François Toulour în „Ocean’s Twelve” și „Ocean’s Thirteen”, dar și Thomas Leroy în „Black Swan”. Atractiv, dar nu din cale-afară, el a avut întotdeauna acel je ne sais quoi tipic bărbaților francezi, pe care Yves Saint Laurent încearcă să-l vândă odată cu acest parfum.

Dacă ar fi să descriu pe scurt „La Nuit de LHomme” de la Yves Saint Laurent, n-aș putea spune decât că este un parfum complet, din toate punctele de vedere. Un adevărat head turner, incitant, tentant și ademenitor. Ție îți va fi imposibil să nu primești complimente atunci când îl porți, iar celor din jurul tău le va fi imposibil să reziste tentației de a se adânci în misterul tău.

Profitez, monsieurs, car La Nuit de LHomme a finalement commencé!

*NOTĂ: Acest articol nu este un advertorial.

De ambele parti ale barierei

Când treci prin multe, cu greu te mai poate suprinde ceva. Însă întotdeauna există acel lucru la care nu te-ai aştepta pentru nimic în lume. Şi, tocmai când treci şi tu printr-o perioadă mai liniştită a vieţii tale, tocmai când scapi de un brief infernal care te-a bântuit timp de vreo trei săptămâni, când n-ai niciun client care să te frece la icre, pac! Te loveşte direct în faţă, fără niciun avertisment, fără niciun preaviz. Cum stăteam eu ieri pe terasă, amorţindu-mi plămânii cu o ţigară, sună telefonul. De obicei, refuz să răspund la telefoanele personale în timpul serviciului, pentru că am impresia că îmi distrag atenţia de la ceea ce fac. Dar, cum ieri nu prea aveam ce face şi eram într-o dispoziţie de milioane, am făcut imensa greşelă de a apăsa pe afurisita aia de tastă verde.

La capătul celălalt, o amică dintr-un anturaj mai vechi cu care nu mai vorbisem de mai mult de un an. Aflasem de prin social media că se logodise şi că era cu acelaşi tip de vreun an. Păreau fericiţi (sau cel puţin ăsta era mesajul pe care-l transmiteau reţelele virtuale). La telefon, amica mea numai fiericită nu era. Plângea în hohote şi sughita mai rău ca un indian îndopat cu curry. Mi-a mirosit a break-up, ceea nu era atât de ieşit din comun, însă din continuarea discuţiei mi-am dat seama că era mai grav de-atât. După ce vreo cinci minute am încercat în zadar s-o fac să se liniştească, mi-a trântit-o direct în faţă, fără menajamente: „Florin (logodnicul) e bisexual”.

Whoopsie! În caz că nu ştiaţi, bisexualitatea e una dintre cele mai mari temeri ale unei femei aflate într-o relaţie. Şi nu pentru că ar avea ceva cu asta, ci pentru că a-şi ţine bărbatul departe de alte femei e una, însă a-l ţine departe şi de femei şi de bărbaţi în acelaşi timp este un efort supraomenesc. Şi, dacă în cazul unei alte femei lucrurile se rezolvă relativ uşor (mai cu o păruială, mai cu nişte unghii înfipte în gâtlej), când ai drept rival un bărbat n-ai nicio şansă de reuşită. Bun… Deci acest oarecare Florin era bisexual. No harm done, dar de ce mama măsii a aşteptat mai mult de un an să-i spună asta şi toantei care-l credea straight şi cu toate minţile acasă?!

Eu sunt un om destul de open-minded, însă când vine vorba de bisexualitate, până şi eu îmi ridic semne de întrebare. OK, înţeleg… Suntem în secolul 21, suntem liberi să facem ce alegeri vrem cu privire la orientarea noastră sexuală, dar de ce să nu alegem o tabără once-and-for-all şi să stăm dracului acolo, ca să nu mai generăm confuzii şi să futem şi viaţa altora?! E aiurea să fii sexually confused până la sfârşitul zilelor. Adica, c’mon, înţeleg experimentalismul. Cu toţii experimentăm, mai ales sexual. Dar e oare corect să facem asta la nesfârşit, fără să ţinem cont de ceilalţi? Eu zic că nu-i OK, dar poate sunt doar demodat…

Teama de mediocritate

Există trei tipuri de insulte pe care omenirea le detestă. Primele includ cuvântul „măta”. Niciodată „tac-tu”. Întotdeauna va fi „p***a mătii”, „băga-mi-aș p**a în măta”, „s-o f*t pe măta” și așa mai departe. Nimeni nu se leagă de tați. Și nimeni nu s-ar simți jignit dacă cineva l-ar înjura de tată. Să fie oare tații prăpădiții planetei pentru care insultele sunt de prisos, iar mamele niște sfinte, așezate pe un piedestal?

Următoarele pe listă sunt insultele aduse la adresa inteligenței/aspectului unei persoane. E atât de ușor și reconfortant să-i spui cuiva „Bă, ești prost!” sau „Arăți ca un c*r”, nu-i așa?. Pentru unii e sfârșitul lumii, pentru alții mai puțin. Și, în cele din urmă, premiul pentru cea mai detestată insultă îi revine mediocrității. Teama de mediocritate a devenit una dintre cele mai temute boli ale secolului curent. Aproape că nici SIDA nu mai produce același efect psihologic.

În liceu, cel mai urât lucru pe care-l putea spune un profesor despre tine în ședința cu părținții era că ești un elev mediocru.  Adică nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nu te remarcai prin nimic deosebit. Erai o părticică nesemnificativă dintr-o masă de elevi. Când se întâmpla asta, zidul de așteptări pe care-l clădiseră părinții tăi se dărâma într-o clipită. Nimic nu durea mai tare. N-o să înțelegem de ce părinții noștri își doresc să vadă în noi ceea ce ei n-au putut fi niciodată decât atunci când ajungem să procedăm și noi la fel cu odraslele noastre, indiferent cât ne-am jurat în tinerețe să nu repetăm greșelile alor noștri.

În echipa de fotbal, mediocritatea era ceva de nesuportat. Unsprezece băieți, unsprezece recipiente de testosteron sub presiune, toți luptându-se să înscrie, să dea o pasă bună, să impresioneze fetele de pe marginea terenului. Fiecare striga cu disperare „Eu nu sunt mediocru!” Niciodată nu ne-am oprit să ne gândim dacă într-adevăr fetele și oamenii din jur în general ne plăceau pentru ceea ce eram și nu pentru ceea ce încercam cu disperare să fim.

Teama de mediocritate ne împinge uneori spre gesturi extreme. Ajungem să ne culcăm cu cei din conducerea firmei în care lucrăm doar că să scăpăm de postul mediocru care ne-a fost repartizat. Ajungem să fim hipsteri, doar ca să fim altfel. Ajungem să fim genii neînțelese, fără să ne dăm seama că lumea din jurul nostru nu afișează apreciere, ci mai degrabă compasiune. Ajungem să fim ceea ce nu suntem.

Toate acestea se întâmplă pentru că privim atât de mult în jur, pentru că așteptăm în permanență validarea din partea celorlalți. Cel care a spus că omenirea este egoistă s-a înșelat enorm. Noi nu facem nimic fără să ne gândim la ceilalți. Indiferent cât suntem de independenți, întotdeauna întrebarea „oare ce va crede lumea?” răsare în subconștientul nostru. Tăioasă și inopinantă, încercăm s-o negăm, s-o ascundem, dar în cele din urmă ajungem să ne ghidăm viețile și acțiunile după răspunsul la această întrebare.

Cele 15 minute de faimă n-au plecat nicăieri. Doar că acum s-au prelungit. Vrem o viață întreagă plină de faimă. Pentru noi, faima și recunoașterea celorlalți sunt biletul către ieșirea din mediocritate. Ne alegem modele valorizate de societate și ne purtăm ca ele. Nu ne gândim nici măcar pentru o secundă că poate mai sunt alte milioane de oameni care copiază același model și ne trezim din nou prinși în spirala abruptă a mediocrității.

Nu suntem niciodată mulțumiți de noi înșine. Vom fi întotdeauna prea grași, prea slabi, prea păroși, prea nesuferiți, prea… mediocri. Și-acum vă-ntreb: de ce e a atât de rău să fii mediocru? Ce câștigăm dacă lumea ne adoră dar în schimb noi nu putem să trăim cu noi înșine? Cred că a venit timpul să conștientizăm că mediocritatea asta de care ne e atât de frică este de fapt felul nostru unic de a fi și să arătăm mai mult respect față de propria persoană.

Da, dragi români, sunteți frumoși. Fiecare dintre voi e unic. Nu mediocru, unic! Fără să vă chinuiți, fără să încercați să fiți altcineva, sunteți unici. Și chiar dacă nimeni nu vă spune asta, să știți că e mai ușor și mai puțin dureros să înveți să trăiești cu tine însuți decât să încerci să încapi în pantofii altei persoane doar de dragul unei validări sociale care nu înseamnă nimic.

F&S Advertising

Uneori publicitatea e funny. Alteori e smart. De prea puține ori e și funny, și smart în același timp. Cu atât mai puțin ea va fi funny pentru că e smart realizată. Segmentarea, fir-ar mama ei să fie, e de vină pentru fragmentarea atât de amănunțită pe care marile companii o practică în ultimul timp. Să faci publicitate adresându-te unui singur segment de consumatori bazându-te pe o caracteristică definitorie unică e ca și cum ai spune „Oamenii sunt frumoși și DOAR ATÂT”. Dacă practici acest tip de segmentare, ai face bine să începi să te rogi să fie DOAR frumoși, pentru că dacă mai sunt și deștepți în același timp, își vor da seama că-i subestimezi și s-ar putea să-ți vezi cota vânzărilor ducându-se-n jos ca o grasă pe topogan.

Dar să lăsăm vorba la o parte și să trecem la ilustrare. Vă supun astăzi atenției cea mai recentă campanie publicitară a producătorului japonez de tehnică fotografică, Fujifilm, realizată de o agenție din (surpriză!) India.

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Orgasm”

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Pregnancy Test”
Fujifilm Finepix F70 Camera: „Solitaire”

Ca să fie clar pentru toată lumea, propunerea unică de vânzare sau atributul forte al noului produs Fujifilm îl reprezintă sistemul de detecție automată a zâmbetului. Până aici, nimic extraordinar. Aparatele foto au avansat într-atât, încât în viitorul apropiat ne vom trezi că vor face și sarmale. Bine, bine, dar în fiecare imagine sunt mai multe zâmbete. De ce a ales aparatul să se focalizeze doar pe unul dintre acestea? Partea interesantă abia aici începe!

Să ne concentrăm puțin pe textul care, deși insuficient la o primă vedere, este mai mult decât necesar pentru descifrarea înțelesului printurilor: „Finepix F70 with SMILE capture”. Se pun față în față o valoare cu o non-valoare (aici) inexistentă, respectiv zâmbetul și… absența zâmbetului sau, mai precis, zâmbetul fals. Așadar, aflăm ceva mai mult despre produs: el nu detectează un zâmbet, ci zâmbetul. Poate că în imaginile de mai sus există mai multe zâmbete pe care aparatul s-ar putea focaliza, însă nu toate acestea sunt zâmbete sincere.

În primul print sugestiv intitulat „Orgasm”, zâmbetul cu adevărat sincer este al lui. Doar el s-a bucurat de partida de sex. Ea, săraca, are un zâmbet la fel de fals ca orgasmul pe care tocmai l-a mimat.

În cel de-al doilea print („Pregnancy test”), se-ntoarce roata. De data asta, zâmbetul sincer și bucuria de a avea un copil îi aparțin în totalitate ei. El zâmbește, dar ce-o fi-n sufletu’ lui, săracu’… Nici nu vrem să ne gândim!

În ultima imagine („Solitaire” – go figure!), ia ghiciți cine nu e sincer! Sau sincere, mai corect spus, întrucât „prietenele” zâmbesc la vederea inelului de logodnă, dar în interiorul lor crapă de ciudă la gândul că ele sunt încă singure și că nu le-a procopsit norocul cu un hăndrălău care să le-arunce și lor pe deget colacul de salvare.

Produsele au evoluat semnificativ. Mai presus de detecția automată a zâmbetului, rezidă în puterea aparatului de a vedea ceea ce e sincer și ce nu în oameni. Exagerat, dar acesta este avantajul de bază al unui astfel de dispozitiv: să surprindă emoțiile interioare. Și să nu uităm totuși că publicitatea e la urma urmei o mare și umflată exagerare, frumoasă atunci când e făcută într-un mod inteligent, sublimă atunci când reușește să fie și amuzantă.

Till next time…

Boner alert la Kaufland

Când stăteam la casă, cutia mea poștală răsufla ușurată. Atunci când ai un câine rău în curte, în recipientul ăla de tablă nu găsești decât strictul necesar: facturi, înștiințări judecătorești și scrisori (asta doar dacă ai vreo rudă certată cu tehnologia). Cum câinii au o anumită afinitate pentru poștași, aceștia consideră probabil că e mai puțin durerors pentru fundul lor să-și îndese acolo toate materialele publicitare decât să îndrăznească să le îndese în cutie.

De când m-am mutat la bloc, îndeplinesc zilnic același ritual. Fie că vreau, fie că nu, golesc cutia poștală de vreo două ori pe zi. Nu, nu primesc scrisori de la fani, nici scrisori de dragoste. Am ghinionul de a mă afla în vecinătatea mai multor retaileri (Cora, Billa, Kaufland, Metro, Selgros), între două centre comerciale (mall-uri, pe limba tuturor) și lângă zeci de firme de pompe funebre. Așa că zilnic aflu cât mă iubesc și cât de important sunt pentru toți cei menționați mai devreme.

Uneori m-apucă dracii, alteori găsesc informații utile și, de cele mai multe ori, găsesc răspunsul la întrebarea „Cum să duci des coșul de gunoi?” Se întâmplă (rareori, dar se întâmplă) să mă amuz teribil pe seama cataloagelor de la retaileri. Luați și priviți ce le-a trecut prin minte celor de la Kaufland să scrie pe unul dintre materialele lor:

IMG_7489

Așadar am aflat că ăștia de la Kaufland sunt TARI pentru mine. Nefericit text, zău așa! Acum, sincer… La ce să mă gândesc când citesc asta? N-au trecut nici măcar două secunde după ce-am citit propoziția asta, că mi-am imaginat personalul masculin de la Kaufland cu o erecție cât casa. Poate dacă aș fi fost femeie m-ar fi încercat un vag sentiment flatant. Dar, slavă cerului, nu sunt, așa că singurul sentiment care mă încearcă e unul de greață și dezgust. Înțeleg că te duci la Kaufland să-ți umpli frigiderul cu carne (printre altele), dar nu la propriu!

Nu încerc să le găsesc nicio scuză, pentru că o asemenea greșeală m-a făcut să nu mai vreau să calc pe la Kaufland în curând (deși hypermarketul e poate unul dintre cele mai bine organizate din câte există), dar cataloagele lor sunt inedite prin faptul că seamănă mai mult cu o revistă, având la sfârșit cuvinte încrucișate, bancuri și rețete. E chiar păcat că au dat cu mucii-n fasole în halul ăsta.

Era COOLness-ului

NIKE „Run Cool” 2011, Vitamin Pictures, USA

Măi să fie… Măi să fie! Totul trebuie să fie cool în ziua de azi. Până și un obicei cât se poate de banal ca alergatul. S-ar răsuci Descartes în mormânt dac-ar vedea cum al său „Cogito ergo sum” a devenit de-a lungul timpului „Ești în Pagini Aurii, deci exiști”, pentru ca mai apoi să fie transformat de industria publicității în deviza unanim acceptată „Ești cool, deci exiști”. Obișnuitul nu mai este cum îl știam noi. Cool este noul obișnuit. Dacă nu ești cool, nu ești normal. Ești deviant, proscris, respins de societate (sau, ca să fiu mai precis, de partea cool a ei). Prin anii 60, erai cool dacă aveai plete, purtai blugi evazați și cămăși înflorate. Prin anii 90, erai cool dacă erai rocker și aveai geacă de piele. Acum ești cool dacă porți skinny jeans în orice altă culoare decât cea obișnuită, ochelari de tocilar și ai un iPhone în buzunar. Dacă sunteți hipsteri sau hipsteri wannabes, mai bine vă opriți acum din citit, pentru binele vostru.

Dac-ar trăi, probabil că Maslow ar mai adăuga o treaptă faimoasei sale piramide, pe care noi, cei care studiem comunicarea, publicitatea sau psihologia o cunoaștem atât de bine. Brusc, în vârful piramidei ar trona nevoia de a fi cool. Lăsând la o parte exagerările, constat cu tristețe că omenirea și-a reconsiderat prioritățile. Dintr-o dată, toți vor să fie cool, la modă, în trend sau cum dracu’ s-o mai zice. Nu sunt tradiționalist. Nu, nicidecum. Însă mi se pare că evoluția asta se îndreaptă într-o direcție ușor greșită. Da, ușor e un eufemism. De când mama dracu’ a devenit cool (adică normal) ca bărbații să se îmbrace ca femeile și viceversa?! Toată hipstăreala asta a proiectat imaginea unor bărbați feminizați și a unor femei masculinizate. E ca și cum lumea s-ar fi întors cu curu-n sus dintr-o dată.

Nu mă pasionează moda și nici nu încerc s-o înțeleg. De fapt, nici nu cred că e ceva de înțeles la modă. Toată faza cu „nu toți înțeleg moda” este doar modalitatea oamenilor din domeniu de a se autoflata, de a se minți pe ei înșiși că sunt superiori celorlalți. Căcat cu perje! Muritori de rând sunteți și voi, dragii mei. Doar că, spre deosebire de alții care muncesc din greu pentru o pâine, voi coaseți niște cârpe, luați bani căcălău și ajungeți și faimoși. Ca să nu mai spun că sunteți și niște autorități în domeniu, iar masa de proști se îmbracă așa cum dictați voi. Nu contează că-ți ies slăninile pe-afară sau că te dor încheieturile din cauza pantofilor. Nu, domne! Dacă zice Xulescu, mare dizainăr, „poartă asta că e cool”, tu te duci ca vita-n grajd și-ți iei tot ce-i la modă. Nu contează c-o s-arăți mai gay ca Elton John, nuuu, tu pune skinny jeans pe tine, pensează-te subțire, aruncă un tricou cu imprimeu trăznit și neapărat, dar NEAPĂRAT, nu-ți uita ochelarii de tocilar și iPhone-ul acasă. Eventual ia-ți și-o gentuță, că dacă femeile poartă, tu de ce n-ai purta? Ce, ele e mai jmechere? Să nu mă înțelegeți greșit… Nu c-ar fi ceva greșit în a fi gay, dar dacă tot nu ești, nu mai încerca să te îmbraci ca unul doar de dragul ideii de a fi cool.

Și, dacă ești femeie, lasă-ți dracu’ părul lung, nu te mai tunde ca Rihanna și nu mai încerca să arăți ca un bărbat! Mai poartă și tu un toc, o fustă, alea-alea, nu blugi și converși (zic bine?), că de-aia ai venit pe lume cu țâțe și cur. Nici să le expui prea mult nu-i bine, dar nici să te prefaci că nu-s acolo. Și aruncă dracu’ ochelarii ăia de tocilar, că vezi destul de bine. Când vei avea șaizeci de ani, o să te saturi de purtat ochelari de vedere.

Aș putea s-o țin până mâine cu criticile la adresa hipsterilor fără să mă satur, însă voi fi succint. Rezum tot ce am de spus despre categoria aceasta de oameni și despre coolness în general printr-o simplă cugetare: degeaba vă străduiți să fiți ALTFEL decât ceilalți, să nu fiți mainstream, să fiți underground. Când deveniți prea mulți și stabiliți deja un trend, sunteți mainstream în cel mai puternic sens al cuvântului. Așadar, dragii mei hipsteri, vă întoarceți împotriva propriilor principii sau, pe românește, vă dați cu firma-n cap!

Până data viitoare, arrivederci!