Filosofii matinale

În dimineața asta m-am trezit cu un gând, o întrebare care-mi bântuie creierul de când am deschis ochii până acum, când scriu aceste rânduri. Uite, eu nu cred în superstiții, obiceiuri și tradiții. Asta înseamnă implicit că viața după moarte, raiul, iadul și purgatoriul există-n mintea mea sub un mare semn de întrebare. Totuși, nu mă pot abține să nu mă întreb dacă după viața asta mai există ceva. Desigur, probabil că asta ne întrebăm cu toții la un moment dat, fie că suntem credincioși sau nu. La o anumită vârstă te-apucă din senin filosofia și parc-ai vrea să fii tu primul care elucidează niște mistere care-i tot scapă omenirii de milenii încoace.

Însă eu n-am ajuns încă la vârsta aia și n-am nici cea mai mică intenție să găsesc răspuns la întrebări la care omenirea e prea leneșă sau prea proastă să găsească singură răspuns. Mă întreb pentru că cunosc oameni care și-au trăit și încă-și trăiesc viața sub semnul suferinței. Și nu mă refer la suferință așa cum tindem s-o percepem noi, ăștia mai tineri („vai, m-a părăsit iubitul/iubita”, „vai, n-am bani nici să-mi cumpăr un pachet de țigări”, „vai, n-am job”). Nu! Mă refer la o suferință pe care mă rog să n-o trăiesc vreodată, o agonie cruntă, cu care se luptă zilnic, de zeci de ani încoace.

Am cunoscut mame care au fost bătute crunt de soți, apoi de copii și-acum de nepoți. Știu persoane care se târăsc cu ultimele puteri prin spitale, nu pentru ei, ci pentru copiii lor loviți de boli necruțătoare. Mame și tați care mor câte-un pic în fiecare zi, odată cu cei cărora le-au dat viață. Cunosc părinți care și-au îngropat copiii, oameni transformați în ne-oameni, ale căror fețe înghețate lângă coșciugele celor mult prea devreme plecați dintre noi n-o să le uit niciodată. Cunosc oameni bolnavi, pentru care medicina în stadiul ei actual nu poate face nimic, oameni care nu mai au nicio șansă, dar care se agață de viață cu ultima lor speranță. Cunosc copii lipsiți de părinți, aruncați mult prea devreme într-o lume crudă, apăsați de poveri pe care nimeni n-ar trebui să le cunoască vreodată. Poate că e greu de crezut, dar sunt în lumea asta oameni care nu știu ce înseamnă fericirea. Oameni despre care ai putea să zici c-au uitat să zâmbească, când în schimb ei nu știu cum să facă asta pentru că n-au zâmbit niciodată.

Ei, și pentru amărâții ăștia cărora viața nu le-a oferit efectiv nimic bun, care au purtat războaie în stare să-l zguduie din temelii chiar și pe cel mai solid om, ce rămâne după ce viața ajunge la sfârșit? Ei ce primesc când se scrie ultima pagină, se pune punct și se-nchide registrul? O viață scrisă-n suferință, zeci de ani de chin, mii de lovituri de bici la care n-au schițat niciun gest, au scrâșnit din dinți și-au mers mai departe, primind cu demnitate următoarea lovitură, fost-au toate în zadar?

Și ce pretenții mai avem noi, cei care am dus o viață normală, cu nici prea multe bune, dar nici prea multe rele să fie mai bine „pe lumea cealaltă”, așa cum spun unii? Nu suntem oare puțin cam ipocriți, puțin cam egoiști să ne-așteptăm la „mai bine” într-o posibilă lume viitoare când deja ne e destul de bine în lumea asta față de unul care nici lacrimi nu mai are să jelească fiecare lovitură pe care i-a dat-o soarta? Gândiți-vă puțin la asta de fiecare dată când vă rupeți o unghie și credeți că s-a terminat lumea, de fiecare dată când aterizați cu șezutul de asfalt și credeți că nu vă veți mai putea ridica. Gândiți-vă că sunt oameni care și-au dus întreaga viață târându-se pe asfaltul pe care voi ați căzut timp de cinci minute. Și dacă pe ei nu-i mai așteaptă nimic bun, nici măcar la sfârșitul vieții, pe voi de ce v-ar aștepta?

Anunțuri

De ambele parti ale barierei

Când treci prin multe, cu greu te mai poate suprinde ceva. Însă întotdeauna există acel lucru la care nu te-ai aştepta pentru nimic în lume. Şi, tocmai când treci şi tu printr-o perioadă mai liniştită a vieţii tale, tocmai când scapi de un brief infernal care te-a bântuit timp de vreo trei săptămâni, când n-ai niciun client care să te frece la icre, pac! Te loveşte direct în faţă, fără niciun avertisment, fără niciun preaviz. Cum stăteam eu ieri pe terasă, amorţindu-mi plămânii cu o ţigară, sună telefonul. De obicei, refuz să răspund la telefoanele personale în timpul serviciului, pentru că am impresia că îmi distrag atenţia de la ceea ce fac. Dar, cum ieri nu prea aveam ce face şi eram într-o dispoziţie de milioane, am făcut imensa greşelă de a apăsa pe afurisita aia de tastă verde.

La capătul celălalt, o amică dintr-un anturaj mai vechi cu care nu mai vorbisem de mai mult de un an. Aflasem de prin social media că se logodise şi că era cu acelaşi tip de vreun an. Păreau fericiţi (sau cel puţin ăsta era mesajul pe care-l transmiteau reţelele virtuale). La telefon, amica mea numai fiericită nu era. Plângea în hohote şi sughita mai rău ca un indian îndopat cu curry. Mi-a mirosit a break-up, ceea nu era atât de ieşit din comun, însă din continuarea discuţiei mi-am dat seama că era mai grav de-atât. După ce vreo cinci minute am încercat în zadar s-o fac să se liniştească, mi-a trântit-o direct în faţă, fără menajamente: „Florin (logodnicul) e bisexual”.

Whoopsie! În caz că nu ştiaţi, bisexualitatea e una dintre cele mai mari temeri ale unei femei aflate într-o relaţie. Şi nu pentru că ar avea ceva cu asta, ci pentru că a-şi ţine bărbatul departe de alte femei e una, însă a-l ţine departe şi de femei şi de bărbaţi în acelaşi timp este un efort supraomenesc. Şi, dacă în cazul unei alte femei lucrurile se rezolvă relativ uşor (mai cu o păruială, mai cu nişte unghii înfipte în gâtlej), când ai drept rival un bărbat n-ai nicio şansă de reuşită. Bun… Deci acest oarecare Florin era bisexual. No harm done, dar de ce mama măsii a aşteptat mai mult de un an să-i spună asta şi toantei care-l credea straight şi cu toate minţile acasă?!

Eu sunt un om destul de open-minded, însă când vine vorba de bisexualitate, până şi eu îmi ridic semne de întrebare. OK, înţeleg… Suntem în secolul 21, suntem liberi să facem ce alegeri vrem cu privire la orientarea noastră sexuală, dar de ce să nu alegem o tabără once-and-for-all şi să stăm dracului acolo, ca să nu mai generăm confuzii şi să futem şi viaţa altora?! E aiurea să fii sexually confused până la sfârşitul zilelor. Adica, c’mon, înţeleg experimentalismul. Cu toţii experimentăm, mai ales sexual. Dar e oare corect să facem asta la nesfârşit, fără să ţinem cont de ceilalţi? Eu zic că nu-i OK, dar poate sunt doar demodat…

Teama de mediocritate

Există trei tipuri de insulte pe care omenirea le detestă. Primele includ cuvântul „măta”. Niciodată „tac-tu”. Întotdeauna va fi „p***a mătii”, „băga-mi-aș p**a în măta”, „s-o f*t pe măta” și așa mai departe. Nimeni nu se leagă de tați. Și nimeni nu s-ar simți jignit dacă cineva l-ar înjura de tată. Să fie oare tații prăpădiții planetei pentru care insultele sunt de prisos, iar mamele niște sfinte, așezate pe un piedestal?

Următoarele pe listă sunt insultele aduse la adresa inteligenței/aspectului unei persoane. E atât de ușor și reconfortant să-i spui cuiva „Bă, ești prost!” sau „Arăți ca un c*r”, nu-i așa?. Pentru unii e sfârșitul lumii, pentru alții mai puțin. Și, în cele din urmă, premiul pentru cea mai detestată insultă îi revine mediocrității. Teama de mediocritate a devenit una dintre cele mai temute boli ale secolului curent. Aproape că nici SIDA nu mai produce același efect psihologic.

În liceu, cel mai urât lucru pe care-l putea spune un profesor despre tine în ședința cu părținții era că ești un elev mediocru.  Adică nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nu te remarcai prin nimic deosebit. Erai o părticică nesemnificativă dintr-o masă de elevi. Când se întâmpla asta, zidul de așteptări pe care-l clădiseră părinții tăi se dărâma într-o clipită. Nimic nu durea mai tare. N-o să înțelegem de ce părinții noștri își doresc să vadă în noi ceea ce ei n-au putut fi niciodată decât atunci când ajungem să procedăm și noi la fel cu odraslele noastre, indiferent cât ne-am jurat în tinerețe să nu repetăm greșelile alor noștri.

În echipa de fotbal, mediocritatea era ceva de nesuportat. Unsprezece băieți, unsprezece recipiente de testosteron sub presiune, toți luptându-se să înscrie, să dea o pasă bună, să impresioneze fetele de pe marginea terenului. Fiecare striga cu disperare „Eu nu sunt mediocru!” Niciodată nu ne-am oprit să ne gândim dacă într-adevăr fetele și oamenii din jur în general ne plăceau pentru ceea ce eram și nu pentru ceea ce încercam cu disperare să fim.

Teama de mediocritate ne împinge uneori spre gesturi extreme. Ajungem să ne culcăm cu cei din conducerea firmei în care lucrăm doar că să scăpăm de postul mediocru care ne-a fost repartizat. Ajungem să fim hipsteri, doar ca să fim altfel. Ajungem să fim genii neînțelese, fără să ne dăm seama că lumea din jurul nostru nu afișează apreciere, ci mai degrabă compasiune. Ajungem să fim ceea ce nu suntem.

Toate acestea se întâmplă pentru că privim atât de mult în jur, pentru că așteptăm în permanență validarea din partea celorlalți. Cel care a spus că omenirea este egoistă s-a înșelat enorm. Noi nu facem nimic fără să ne gândim la ceilalți. Indiferent cât suntem de independenți, întotdeauna întrebarea „oare ce va crede lumea?” răsare în subconștientul nostru. Tăioasă și inopinantă, încercăm s-o negăm, s-o ascundem, dar în cele din urmă ajungem să ne ghidăm viețile și acțiunile după răspunsul la această întrebare.

Cele 15 minute de faimă n-au plecat nicăieri. Doar că acum s-au prelungit. Vrem o viață întreagă plină de faimă. Pentru noi, faima și recunoașterea celorlalți sunt biletul către ieșirea din mediocritate. Ne alegem modele valorizate de societate și ne purtăm ca ele. Nu ne gândim nici măcar pentru o secundă că poate mai sunt alte milioane de oameni care copiază același model și ne trezim din nou prinși în spirala abruptă a mediocrității.

Nu suntem niciodată mulțumiți de noi înșine. Vom fi întotdeauna prea grași, prea slabi, prea păroși, prea nesuferiți, prea… mediocri. Și-acum vă-ntreb: de ce e a atât de rău să fii mediocru? Ce câștigăm dacă lumea ne adoră dar în schimb noi nu putem să trăim cu noi înșine? Cred că a venit timpul să conștientizăm că mediocritatea asta de care ne e atât de frică este de fapt felul nostru unic de a fi și să arătăm mai mult respect față de propria persoană.

Da, dragi români, sunteți frumoși. Fiecare dintre voi e unic. Nu mediocru, unic! Fără să vă chinuiți, fără să încercați să fiți altcineva, sunteți unici. Și chiar dacă nimeni nu vă spune asta, să știți că e mai ușor și mai puțin dureros să înveți să trăiești cu tine însuți decât să încerci să încapi în pantofii altei persoane doar de dragul unei validări sociale care nu înseamnă nimic.

Dilemă

Voi fi foarte scurt, pentru că vreau să ies în oraș și mă presează timpul.

Cred că am rezolvat dilema cu dragostea neîmpărtășită. Știți voi, atunci când ești în limbă după cineva, iar aia/ăla nici nu știe că exiști… E nașpa sentimentul, nu-i așa? Ei bine, eu cred că dacă iubești pe cineva iar ea/el nu te iubește, respectiva/respectivul nu te merită. Dragostea a fost făcută să fie echilibrată, adică să vină din ambele părți. Dacă nu vine, înseamnă că nu e dragoste, ci doar un lucru care pur și simplu nu merită timpul vostru prețios.

Concluzia: Nu mai plângeți, nu mai jeliți, nu voi aveți o problemă, ci persoana care nu vă dă atenție. 😉

(Am scris articolul ăsta pentru că în ultima vreme văd din ce în ce mai multe persoane care suferă din cauza sentimentelor neîmpărtășite)

Isterie de iarnă

Dacă primăvara e timpul pentru astenie, iarna e timpul pentru isterie. Mai ales în București. Nu știu cum se face că, de fiecare dată când ninge în Capitală, toată lumea o ia razna. Traficul se blochează, „Drumul Sării” devine subit „Drumul Plângerii”, iar oamenii devin mai nervoși, mai agitați și mai grăbiți.

Toată vara ne plângem că nu mai avem loc în autobuze, tramvaie și troleibuze, dar ce să mai zic iarna, când ne luăm fiecare ce-avem mai gros pe noi și ne dublăm gabaritul!? Și uite-așa stăm ca niște ouă într-o clocitoare, fără să ne putem mișca și fără să putem respira, din cauza hainelor masive pe care le punem pe noi. De coborât la stația care trebuie nici nu se mai pune problema. Îmbulzeala e atât de mare încât uneori n-ai cum să-ți croiești loc prin mulțimea de moși și babe care, după ce că se mișcă cu viteza luminii stinse, se mai și încăpățânează să stea în fața ușilor. Și dacă îndrăznești să-ncerci să-ți faci loc, ceea ce e dreptul tău până la urmă, tot tu ești ăla nesimțit și prost-crescut.

Eram ieri în 91, venind spre casă după ce nu dormisem o noapte întreagă și după o labageală tristă la examenul de Etică. Trolul, așa cum îl știu dintotdeauna: plin de moși și babe care n-au altceva mai bun de făcut decât să se fâțâie prin oraș de dimineața până seara, în loc să stea acasă, lipiți de calorifere, să-și calmeze reumatismul. Toate bune și frumoase! La Eroilor, se urcă o băbuță vai de steaua ei, trăgând după ea un cărucior de cumpărături. Arăta ca o boschetară veritabilă și de-abia-și târa bășinile. Când s-a așezat în sfârșit pe un scaun, am observat că avea un carton atârnat de gât pe care scria „SUNT BOLNAVĂ”.

Aici ar veni partea în care ar fi trebuit să mi se facă milă, nu? Ete pula! Ce-ar fi să începem să ne scriem toți necazurile pe cartoane și să ni le agățăm de gât?! Credeți că i-ar păsa cuiva? Din părți! Hoașca n-a mârâit nimic tot drumul. A stat liniștită în colțișorul ei până am ajuns la Moghioroș, când s-a ridicat și s-a profilat strategic în fața ușii. Întâmplarea a făcut ca și eu să vreau să cobor la aceeași stație (stau cu o stație mai încolo, dar la Moghioroș urcă o grămadă de lume și nu mă mai pot da jos).

În fața mea, un moșuleț cu o căciulă de astrahan pe cap, iar în fața moșulețului, baba în cauză cu cărucior cu tot. Se deschid larg ușile (în fața lor, evident, o ditamai băltoaca și un morman de zăpadă), iar baba dă să coboare. Însă are o dilemă existențială, mânca-o-ar ciuma: să coboare ea prima, sau să coboare căruciorul? Face un pas în față, apoi altul în spate, revine la poziția inițială, coboară căruciorul, constată că n-a făcut o mișcare inteligentă, apoi îl urcă înapoi în trol. Toate astea în timp ce vreo zece suflete așteptau să coboare în spatele ei.

Și baba nu se lasă! Repetă mișcările descrise mai devreme, se fâțâie în toate părțile, dar tot nu-și dă seama cum să coboare fără să se ude. Moșul din fața mea, la care eu mă așteptam să fie un pensionar respectabil, cu principii, lasă plasele deoparte și-mi împinge baba direct cu fața-n zăpadă. Baba se duce blană, plonjând în băltoaca de pe trotuar, iar căruciorul peste ea. Am rămas tablou! Aș fi făcut eu asta, dar toată lumea m-ar fi acuzat că sunt un puști prost-crescut, lipsit de respectul pentru cei mai în vârstă.

Moșul, satisfăcut, își scutură mâinile, ca și cum ar fi vrut să-i zică „Așea, făi! Acu’ dă din mâini și din picioare, ca să faci îngerași în zăpadă!” Lumii nici că-i pasă de baba lungită în băltoacă. Iese bulucul din trol, alții se urcă liniștiți, iar ea rămâne înfiptă cu capul în zăpadă. Nu m-aș fi așteptat să-i pese cuiva. Prima mea trântă în București a fost în pasajul de la Universitate, unul dintre cele mai aglomerate locuri din Capitală. Și, deși eu muream de rușine pentru că aveam impresia că o să râdă toată lumea de mine, am constat stupefiat că ăia nici măcar nu mă vedeau, darămite să râdă. Altceva m-a mirat pe mine: dacă nici măcar boșorogii nu se mai respectă atunci când vine iarna, unde dracu’ o s-ajungem?

Cam atât cu dilemele existențiale pe ziua de azi. Am de organizat un private party în weekend și numai lista de băuturi (alcoolice, evident) o să-mi ia câteva ore bune. Vă salut și vă sfătuiesc să nu vă lăsați prinși în isteria de iarnă care pune stăpânire peste București în fiecare an.

Parcuri

Hai să vorbim despre parcuri… Bleah, boooring! Hai să vorbim despre ce semnificație au parcurile pentru mine! Hmm… Might be interesting! Când spui „parc”, te gândești automat la pensionari jucând table pe o bancă, sau la babe care-și plimbă potăile. Nu este și cazul meu. Nu sunt nici pensionar (deși uneori gândesc ca unul), nici nu știu să joc table (spre rușinea mea) și nici câine n-am (Tobița, iartă-mă, dar tu nu ești câine. Ești monstru). Dar îmi plac parcurile. Mai ales cele din Capitală. Bine, nu mă refer aici la TOATE parcurile din București, evident, ci doar la cele mari și cunoscute.

Eu sunt o fire mai ciudată, dar cred că nu mai are rost să spun asta. Majoritatea oamenilor asociază parcurile cu primăvara, când înmuguresc copacii, înfloresc floricelele și zboară fluturașii. Ei bine, eu nu! Copăcei, floricele, fluturași, toate astea nu-s de mine. Mie-mi plac parcurile toamna, sau, și mai bine, iarna (mă refer aici la iernile geroase, lipsite de ninsoare – urăsc zăpada). Nu știu de ce, dar mie mi se pare că parcurile sunt frumoase doar în aceste perioade ale anului.

Primăvara sau vara parcurile sunt înțestate de oameni și plutește în aer o aromă de iubire care pe mine, personal, mă dezgustă. Mie îmi place să merg prin frig îmbrăcat subțire, să mă autoflagelez pentru niște păcate de care nici măcar eu nu sunt conștient. Ador să mă lovească vântul în față, să simt că-mi dau lacrimile și că am halucinații de la ger. Îmi place dezolarea pe care o afișează fiecare copac lipsit de frunze, pentru că mă atinge la suflet durerea mai mult decât ar putea-o face vreodată fericirea.

Recent, am simțit nevoia să ies din casă și să petrec puțin timp cu mine însumi și cu gândurile mele. Și de ce să nu cutreier parcurile, dacă tot am construit atâtea amintiri în ele? Vedeți voi, există trei parcuri în București de care se leagă o trăire, un sentiment, un episod din viața mea. Nu, aceste momente nu sunt fericite. Nu, nu mi-am întâlnit iubirea vieții mele într-un parc, ba dimpotrivă. Cu toate astea, sub semnul fiecărui parc stă o experiență personală.

Cișmigiul… Boemul Cișmigiu… Pentru mine, numai boem n-a fost. Toate întâlnirile din Cișmigiu s-au terminat întotdeauna cu o partidă de sex. Nimic mai mult. Sex trist, sex de nevoie, sex de nervi, sex din răzbunare… Same name, different story. Nu știu cum se face că niciodată nu am depășit acest stadiu, deși au fost cazuri în care mi-aș fi dorit. Știu cel puțin cinci oameni care mi-ar zice „Cuaie, ești prost la cap?! Sex is great!” Da, o fi, dar nu sexul e scopul meu în viață, oricât de obsedat aș putea părea la un moment dat.

Herăstrăul… Imensul Herăstrău… Hm! Toate întâlnirile din Herăstrău s-au terminat cum nu se poate mai prost și mai dureros. Pe cât de mare parcul, pe-atât de mare suferința. A fost ceva mai mult decât sex, trebuie să recunosc, dar tot a trebuit să intervină ceva la un moment dat care să strice totul. Și uite-așa se ducea dracu’ relația, ba cu urlete, ba cu plânsete, ba cu reproșuri. De fapt, e impropriu spus „relație”. Cea mai lungă (hai să-i zic) legătură pe care-am avut-o cu cineva de când sunt în București n-a durat mai mult de o săptămână. Și cică din cauza mea, că am fost prea pretențios și prea încăpățânat. Well, eu sunt genul de persoană căreia nu-i place să fie schimbată. În momentul în care mi se impun reguli sau limite, arivederci Valencia, oricât de mult te-aș fi iubit! Și nu, nu sunt pretențios, sunt eltist. Am mai spus asta. Mi se pare normal să vreau ce e mai bun pentru mine.

Carol… Mărețul parc Carol… Parcul meu favorit. De acesta mă leagă o poveste diferită. Încă de dinainte să vin în București la facultate, mă intriga acest parc. În timp ce prietenii mei bucureșteni îmi povesteau de Cișmigiu și Herăstrău, eu mă gândeam numai la Carol. Când am venit în București, eram pornit să-l văd odată pentru totdeauna. Și n-am avut timp… Într-o noapte, l-am visat (știiiu, e lame să visezi un parc). A doua zi, mi-am adus aminte visul până în cele mai mici detalii. Nu știam dacă ceea ce visasem era adevărat, pentru că nu-l văzusem niciodată. Call me crazy, dar am mers în derivă pe străzi până ce, într-un final, am ajuns acolo. Și da, arăta exact așa cum îl visasem.

De-atunci, parcul Carol a rămas parcul meu de suflet. Ori de câte ori mă simt trist sau deprimat, merg acolo și dispoziția mi se schimbă imediat. Nu știu de ce, nu pot să explic. Poate că reîncarnarea este posibilă și viața mea anterioară are legătură cu parcul ăsta. Asta ar explica felul în care am ajuns la el, fără hartă, fără indicații, fără nimic. În mod surprinzător, parcul Carol nu are nicio legătură cu viața mea sentimentală (încă). Îmi place să cred că acolo, la umbra mausoleului, va avea loc întâlnirea vieții mele, că acolo voi cunoaște persoana lângă care voi rămâne tot restul vieții mele. Poetic, nu? Hmm… Nu știu ce m-a apucat. Vă rog, scuzați latura emo a personalității mele.

Excese paternale

În general, bărbații tind să intre în panică atunci când aud de procesul de procreare. Dacă activitatea în sine le produce o plăcere inimaginabilă, nu același lucru se întâmplă și în cazul rezultatului acestui proces (copiii). Deși zâmbesc forțat și încearcă să fie drăguți cu odraslele altora (mai mult pentru a le face iubitelor pe plac), mulți bărbați se panichează când află că urmează să aibă proprii lor copii. Ei bine, în această categorie mă includ și pe mine, veșnic îngrozit de ideea că voi avea la un moment dat de îndurat tot ce le-am făcut eu părinților mei, ba poate chiar mai mult.

Totuși, purtam zilele trecute o conversație interesantă pe tema asta cu un amic căruia îi cam lipsește materia cenușie. Îmi zicea ceva de genul: „Coaie, când o să am eu copii, dacă fac băiat, o să fie cel mai mare curvar din lume, frate!”. Tare, nu? În primul rând, exprimarea e cât se poate de neadecvată, pentru că tu, ca bărbat, nu „faci” copii, pentru că nu-i naști (deși nu m-ar mira ca știința s-o rezolve și pe-asta). Cel mult, participi la facerea unui copil. Apoi, nu știu de ce mi se adresează toată lumea cu apelative ca „frate” și „coaie”. Chiar nu sunt genul.

Să spunem că imaginea viitorului său fiu se vrea a fi de fapt proiecția propriului său comportament. Dar iată ce părere are trogloditul despre viitoarea sa fiică: „Și dac-o fi să fac fată (a spus-o de parcă ar fi fost cel mai mare blestem), o s-o țin încuiată în casă, să nu se-atingă nimeni de ea”. Hmm… Deci băiatul poa’ să f**ă tot ce prinde, dar fata trebuie să rămână virgină până la adânci bătrâneți. Interesant! Să fie oare asta o altă „sclipire” a gândirii încuiate de care dă dovadă poporul român? Nu știu, dar mi-e milă de săraca fată. Eu n-aș vrea să fiu în locul ei.

Pe mine nu mă încântă ideea de a avea copii. Am spus asta și la început. De fapt, ar fi și culmea să mă gândesc la asta de la 17 ani. Deocamdată, văd doar părțile negative ale copiilor (distrugători de mobilă, consumatori de scutece, pericole ambulante). Daaarrr… Dacă voi avea vreodată copii, cu siguranță nu voi împărtăși ideile amicului meu cel tâmpit.

Desigur, dorințele rareori se împlinesc, însă dacă-mi va fi dat să am băiat, îmi doresc ca el să fie nu inteligent, pentru că aș cere prea mult, ci isteț, să aprecieze și să respecte femeile (fără să le considere niște bucăți de carne, niște simple jucării sexuale, așa cum fac mulți), să fie ambițios și să poată să se descurce prin propriile puteri. Pe de altă parte, dacă-mi va fi dat să am fată, îmi doresc ca ea să fie nu frumoasă, pentru că frumoase sunt multe, dar nu le-ajută creierul, ci prezentabilă. Să fie naivă, pentru că așa-i stă bine unei femei și să aibă în permanență grijă de imaginea ei. Nu-mi doresc copii „raționali”, care să-și ignore sentimentele de dragul gândirii. Îmi doresc copii care să știe să se bucure de viață, cu toate părțile ei bune sau mai puțin bune.

Până la o nouă discuție cu amicii mei veșnic surprinzători, cred că o să-mi las singurul neuron pe care-l mai am să se odihnească nițel. Vine sesiunea, vin verificările și alte mari dureri de cap.

Sănătate și toate cele bune!