Amintirile unei copilării inexistente

Probabil ăsta va fi cel mai dificil de scris articol din toată cariera mea de blogger, așa că va trebui să mă înarmez încă de pe acum cu mult curaj și răbdare. Spun asta, întrucât e vorba despre un articol extrem de personal, în care voi vorbi despre viața mea (mai mult pentru mine, decât pentru alții) și în care voi spune lucruri pe care prea puțini le cunosc.

Vin sărbătorile de iarnă. Poate de aceea simt nevoia să scriu acest articol, ca un rezultat al perioadei depresive prin care trec în apropierea fiecărui Crăciun. De ce mă deprimă Crăciunul? E simplu! Pentru că se leagă de copilărie. Copilărie pe care eu nu am avut-o, așa cum mi s-a tot spus în ultimele zile. Sau am avut-o, dar a fost diferită (în sensul negativ al cuvântului) de a celorlalți.

Prin ceea ce voi scrie în continuare nu vreau să se înțeleagă că provin dintr-o familie înstărită. Situația mea financiară contează prea puțin pentru mine. N-am avut niciodată nici prea mult, nici prea puțin. Singurul reproș pe care aș putea să-l aduc e că întotdeauna ceilalți au avut așteptări mari de la mine. De la o vârstă prea fragedă, pe umerii mei au atârnat responsabilități specifice adulților.

Când ceilalți copii se bucurau de primele raze de soare și de ghioceii proaspăt răsăriți de sub zăpadă, eu luam lecții de călărie. Plăpândele flori, firele proaspete de iarbă, frumusețea primilor ani ai copilăriei, toate piereau zdrobite sub copitele calului. Poate de aceea florile şi parfumul lor nu mi-au trezit niciun sentiment pentru o bună bucată de timp. Mi se incocula ideea de autoritate ori de câte ori învățam cum să stăpânesc animalul care se zbătea sub mine și n-aveam cum să mă împotrivesc.

Când ceilalți copii ieșeau la joacă după școală, eu stăteam închis în casă, scriind teme suplimentare sau citind. Îi vedeam adeseori pe strada mea, sărind veseli, cântând, jucând șotronul… Lucruri pe care adulții din jurul meu nu mi le interziceau, dar îmi dădeau de înțeles că sunt inutile. Ajunsesem să le interiorizez, să cred și eu în ceea ce mi se spunea și să mă închid în camera mea cu orele pentru a scrie sau pentru a citi. Când am ajuns în ciclul gimnazial, eram deja cunoscut drept „copilul care a citise peste o mie de cărți”.

Copilăria mea a stat sub semnul singurătății. Nimeni nu era suficient de bun, nimeni nu se ridica la nivelul meu. Nici acum, când m-am detașat oarecum de copilărie, nu pot să spun că am un prieten adevărat (în afară de blogul ăsta amărât, unde mai scriu din când în când). Singurătatea îmi prinde bine uneori, dar sunt momente în care devine apăsătoare. Presupun că astfel am avut timp să mă cunosc mai bine pe mine însumi, ceea ce nu e un lucru chiar atât de rău.

Apoi, am luat lecții de pian. Când ceilalți copii se plimbau nestingheriți pe biciclete, mâinile mele mângâiau grațios claviatura pianului. Muzica mea nu se putea compara cu râsetele țâncilor care treceau prin fața ferestrelor larg deschise, cățărați pe bicicletele lor multicolore. Am fost învățat de mic să gândesc ca un om mare, să cataloghez toate plăcerile copilăriei ca pe niște frivolități inutile. Poate de aceea nici la ora actuală nu știu să merg pe bicicletă și îi invidiez pe cei care sunt în stare s-o facă.

În liceu, în timp ce colegii mei chiuleau de la ore și mergeau să descopere gustul alcoolului, eu rămâneam la ore, ca nu cumva să fac vreo absență. Nu m-am spetit învățând, pentru că nu puteam toci, dar eram conștiincios și făceam totul ca la carte. Vara, când alții plecau grupuri-grupuri la munte sau la mare, eu luam lecții de canto. Nu zic că au fost inutile, însă au fost dureroase, atât fizic, cât și psihic.

Aș putea să scriu la nesfârșit despre cât de seacă și de tristă a fost copilăria mea, însă cu fiecare amintire scoasă din trecut, depresia mea se adâncește. Nu-mi plâng de milă. Printre puținele lucruri utile pe care le-am învățat până acum se numără, din fericire, și demnitatea. Desigur, am avut și momentele mele de rebeliune, dar au fost prea puține ca să conteze în vreun fel.

Și-acum, să revenim la Crăciun… Aș fi vrut și eu ca măcar o dată în viața mea Crăciunul să aprindă în sufletul meu lumina pe care o aprinde în ochii tuturor copiilor din lume. Aș fi vrut și eu să primesc banane, portocale sau alte mizilicuri în locul unor obiecte ale căror utilitate nici măcar nu o cunoșteam la momentul respectiv. Drept cadou, aș fi vrut o bicicletă, fără să mi se spună că e inutilă și periculoasă. Aș fi vrut, aș fi vrut…

(oftează cu amărăciune): Aș vrea ca măcar o dată-n viață să beau cea mai ieftină și mai proastă vodka de pe piață alături de niște oameni veseli. Aș vrea să mănânc cartofi prăjiți cu mâna, să simt textura alimentelor cu buricele degetelor. Aș vrea să pot asculta o melodie fără s-o judec din punct de vedere al ambitus-ului sau al vibrato-ului. Aș vrea să stau întins pe iarba udă și să mă uit la stele. Aș vrea să cânt la un pian fără să țin cont de reguli, până când structura lui se va prăbuși sub greutatea mâinilor mele. Aș vrea să alerg, să mă opresc pe marginea unei stânci, să strig „Sunt liber!”, apoi să mă arunc în mare. Aș vrea să-mi simt inima bătând până aproape să-mi spargă pieptul de dragoste și de pasiune. Aş vrea să-mi dau săruturi umede sub clar de lună cu cineva care ține la mine. Aș vrea să pot fi eu tot timpul, dincolo de imaginea pe care am învățat atât de bine s-o impun.

Venirea la București m-a pus față în față cu propria viață, mi-a dat ocazia să cunosc oameni minunați și oameni mai puțin minunați, cărora în pofida a orice mi-ar fi făcut nu le port pică. De la fiecare am învățat câte ceva. De unii m-am atașat în mod ireversibil (cu precădere de cei alături de care mi-am petrecut weekend-ul trecut, ei fiind printre puținele persoane în prezența cărora am putut să fiu eu însumi), pe unii poate i-am judecat în mod greșit și cu ocazia asta îi rog să mă ierte. Nu vreau să-mi folosesc copilăria drept scuză, însă sunt (fie că vreau sau nu) rezultatul acelor ani.

Știu că mâine, când încrederea în mine însumi o să revină la parametri normali, voi regreta că am scris tot ce-am scris mai sus. Poate că voi șterge articolul, însă mă bucur că măcar pentru moment am reușit să mă descarc cât de cât.

ACESTA este adevăratul Boy_Out_Of_Hell… EU SUNT Boy_Out_Of_Hell (și sunt mândru de asta)!

Anunțuri

5 gânduri despre „Amintirile unei copilării inexistente

  1. Felicitari pentru un post cum rareori mai vezi pe vreun blog, o descriere realista, completa a unei perioade din viata de care nu esti prea mandru. Majoritatea oamenilor incearca sa infrumuseteze momentele rele din viata lor, sa le dea o aura din ce in mai blanda odata cu anii („hai ca nu era chiar asa de rau…”), dar din punctul meu de vedere este o fuga de un trecut care nu se schimba oricat de indepartat ar fi. Faptul ca tu poti recunoaste cu capul sus ce ti-a placut si ce nu ti-a placut si inca sa nu le deformezi denota un caracter bine format :-).
    P.S.: zilele astea inchiriem niste biciclete si „inchiriem” si vodka si o sa afli exact cum sta treaba, mark my words 😀

  2. Pff…șteorf…pentru mine ești o persoană specială, cel mai bun prieten și nu aș vrea să fii altfel! Știi că atunci când râdem până ne dau lacrimile de anumite faze (știm noi care…) reprezintă o sărbătoare. Și asta se întâmplă mai tot timpul. Și chiar dacă nu o să petrecem Crăciunul împreună, o să ne luăm revanșa. :*
    P.S. Acum mă duc sa mănânc o tonă de lămâi pentru că am depășit limita admisă de dulceață pentru un post. 🙂

  3. @Misteriosul Cal Verde: Just in case, închiriază și o ambulanță! :))

    @dariana87: Știu cât de mult mă iubești, mai ales când mă dai jos din pat.

    P.S.: Vezi că nu avem lămâi în frigider! :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s