De ce urăsc eu Carrefour

Cei care mă cunosc mai bine știu că am o anume reticență atunci când vine vorba de cumpărături în Carrefour. De foarte multe ori prefer să stau acasă decât să merg acolo, sau să merg la Cora (apropo, Cora rullzzz!) Dacă până acum nu aveam destule argumente ca să-mi justific atitudinea față de acest hypermarket, astăzi chiar pot spune că s-a umplut paharul.

Toată lumea are momente blonde. La mine, aceste momente sunt, evident, mai dese, pentru că sunt… blond. Chiar și-așa, uneori idioțenia mea depășește orice limite. Așa s-a întâmplat și azi, când mi s-a sculat mie să merg la cumpărături în Carrefour Orhideea pentru două trei nimicuri pe care le puteam cumpăra și de la magazinul din colțul blocului. Deși „relația” mea cu hypermarketul Carrefour e ceva de genul „Nu te plac, nu mă placi”, nu știu de ce dracu’ m-am dus acolo.

În primul rând, e atât de nașpa hypermarketul, încât nici măcar ciocolată caldă La Festa nu găsești. Până și cel mai vai-de-steaua-lui magazin are ciocolată caldă La Festa. Sau o fi Carrefour prea cool și La Festa prea nașpa?! A trebuit să mă mulțumesc cu cappuccino de la „Doncafe”. Am stat mult pe gânduri dacă să cumpăr sau nu. Ori de câte ori mă apropiam de cutie, îmi venea în minte reclama aia oribilă cu indianul Matrix și mă scârbeam atât de tare încât îmi venea s-o rup la fugă. În lipsă de altceva, a trebuit să-mi bag unghia-n gât și să mă mulțumesc cu indianul. Pardon! …cu Doncafe-ul.

Ofticat la culme de situația cu ciocolata caldă, m-am îndreptat spre casă. Acolo, stătea așezat confortabil pe scaun motivul principal pentru care urăsc Carrefour-ul. Sau să fac și eu ca Oana Zăvoranu și să inventez cuvinte? În cazul meu, motivul era de fapt… o „motivă” oxigenată la păr, cu țâțe mari, ieșite prin decolteul cămășii. În fine, după ce se strâmbă în fel și chip (de parcă n-ar fi plătită să stea toată ziua pe scaun și să frece produsele de colo-colo), troglodita își face treaba și mută totul din stânga-n dreapta.

Când ajunge pe la jumătatea produselor, observ eu că grămada pe care o aveam de cărat se mărește. Așa că-i cer trogloditei o pungă. Și când spun că i-am cerut, înseamnă că m-am rugat frumos de ea. „Da’ știți că pungile nu sunt gratis”, îmi spune ea, fără să se uite la mine. „OK, nu contează”, îi spun eu și ridic din umeri, ușor încurcat de replica ei arogantă. Termină ea de plimbat produsele, îi plătesc, dar tot nu primesc punga. Îngrijorat de faptul că voi avea de străbătut noroiul din Grozăvești cu mâncarea-n brațe, insist asupra pungii.

„Pungile nu se dau gratis”, repetă ea cu nesimțire. Absolut scârbit de atitudinea ei și de redundanța frazei, am lăsat deoparte orice normă de bun simț și i-am spus cu tupeu: „Tanti, dă-mi dracu’ o pungă, că n-am de gând să mă car cu toate astea-n brațe până acasă!”. Mie nu mi se părea amuzant, dar cei care așteptau la coada din spatele meu au început să râdă. Troglodita s-a făcut roșie la față (probabil de furie, că rușine nu prea avea) și mi-a dat, în cele din urmă, o pungă. „Șapte mii” mi-a cerut ea, iar eu i-am aruncat un leu în scârbă și i-am spus: „Păstrează restul!”

Am plecat de n-am atins, întrebându-mă oare ce s-a întâmplat cu „Clientul nostru, stăpânul nostru!” Nu știu unde s-a ascuns spiritul comercial, precum nu știu nici de ce ar vrea unii oameni să-și piardă clienții în plină criză financiară. Un lucru e sigur: Mai bine-mi tai penisul decât să mă mai duc la cumpărături în Carrefour.

Am zis!