Voyeurism de ocazie

Toată viața mea am stat la casă. Acum că m-am mutat în București pentru a urma facultatea, sunt nevoit să înfrunt provocările vieții la bloc. Desigur, unele lucruri mi se par amuzante, ca plimbatul cu liftul, de exemplu. Însă sunt și unele lucruri care mă enervează și care adaugă stress suplimentar într-o perioadă a vieții mele de student în care nervii sunt ultimul lucru de care am nevoie.

Pentru început, a trebuit să mă obișnuiesc cu faptul că sub și deasupra mea locuiesc oameni. Asta a însemnat adio tropăială, adio oale și farfurii trântite pe jos, adio gălăgie, adio… tot! Dar oare e vina mea că atunci când dau drumul la apa de la robinet, zgomotul făcut de aceasta trezește tot blocul? Oare e vina mea că spațiul este atât de îngust în bucătărie încât e imposibil să nu scapi ceva din mână, indiferent de câtă dexteritate ai avea?

Nu doar că a trebuit să fiu mai atent la nevoile vecinilor, ci a trebuit să îndur și țeava comună de canalizare care trece prin apartamentul meu. Țeava ca țeava, că nu m-ar durea pe mine de-o bucată de metal, dar duhoarea care iese uneori din chiuvetă e insuportabilă. Pute de-ți mută nasul din loc! Paradoxal, țeava de colectare a dejecțiilor din WC-uri nu emană niciun miros. Nici nu vreau să-mi imaginez ce dracu’ aruncă oamenii ăștia în chiuvetă.

De câteva săptămâni încoace, m-am trezit și cu niște musafiri nepoftiți, cărora le place atât de mult apartamentul încât nu mai vor să plece. Sunt lungi, maronii și au mai multe picioare. Da, sunt gândaci de bucătărie, însă nu orice gândaci, ci gândaci bucureșteni, cu fițe și pretenții. Le plac numai suprafețele curate, de obicei cele curățate recent. Ah, și mai au o preferință. Le place foarte mult uleiul. Ori de câte ori vreau să prăjesc ceva, mă trezesc cu vreo doi-trei în tigaie, cu ștalabele-n sus, holbându-se la mine. Că tot mă întreba cineva zilele trecute ce lucruri noi am învățat la București, uite că aici am învățat să fiu paranoic, întrucât mi se pare că văd gândaci mișunând peste tot: în cafea, în pat, ba uneori am impresia că sunt și pe mine, iar atunci încep să mă scutur mai rău decât aș face-o dacă aș avea epilepsie.

Și uite-așa ajungem la cel mai negru capitol din viața unui (b)locatar: vecinii. De dragul lor, am încercat să fac cât mai puțin zgomot, să le deschid ușa de la intrare ori de câte ori aveau prea multe bagaje, să le țin liftul, ba chiar am încercat să fiu și respectuos. Și toate astea, pentru ce? Eu ce-am primit în schimb? Multă gălăgie de la administrator, care stă deasupra și care găsește motiv de petrecere din orice, lătrături enervante de la potaia vecinei (a dracu’ javră te miroase imediat cum ieși din lift) și scandaluri săptămânale de la niște oligofreni care stau câteva etaje mai sus. Nu e săptămână în care să nu auzi „Lasă-mă-n pace că mă omor” sau „Vă omor pe toți!”

Și ăștia sunt doar vecinii de la etajele superioare. Cel de la trei (eu stau la patru) e sonat de-a dreptul. Pe lângă faptul că e boșorog (previzibil, doar stau în Drumul Taberei), mai e și bețiv. A fost în stare să ne aducă poliția la ușă, pe motiv că am făcut gălăgie, că să nu mai spun că bate în țevile de calorifer încât mă mir de unde mai sunt bietele de ele. Poate că decrepitudinea vine odată cu vârsta, asta nu pot să știu, dar dacă vrea liniște de mormânt, să se ducă dracului la cimitir, ori de bunăvoie, ori cu picioarele-nainte.

Citind până aici, nimic nu pare să aibă legătură cu titlul. Ei bine, acum vine partea cea mai interesantă. Niciodată nu mi-am făcut probleme pentru intimitatea mea atunci când stăteam la casă. Făceam ce voiam eu, mă dezbrăcam la orice oră, în orice cameră ș.a.m.d. Astfel, obișnuit cu viața la casă, nu m-am sinchisit nici aici să mă dezbrac noaptea, cu lumina aprinsă. Până acum câteva zile… Observasem eu că, atunci când eram în cameră, la unul dintre balcoanele blocului de vizavi (un bloc destul de apropiat de cel în care stau eu) se aprindea o lumină și apărea o siluetă feminină ale cărei forme nu le puteam distinge în întregime. N-am dat atenție acestui aspect. Deja eram paranoic cu gândacii, deci nu era momentul să încep să fiu paranoic și cu oamenii.

În urmă cu vreo două zile, la ora două sau trei dimineața, ieșisem pe balcon doar în pijamale, într-un ger de crăpau pietrele, ca să pot să prind Internet Wireless. Nu sunt net-addicted sau dependent de mess, ci încercam să-mi descarc bibliografia pentru un test la engleză. Lumina se aprinde și aceeași siluetă își face apariția pe balcon. Mă uit puțin ciudat, îmi spun că poate nu se uită la mine, dar văd că-mi face cu mâna. Mă uit în spate, în stânga, în dreapta. Nimeni! Evident, cine ar fi tâmpit să iasă la ora aia pe balcon? Am dat-o dracu’ de bibliografie, mi-am luat frumușel scula (adică laptop-ul) și am intrat în casă. Am stat vreo două ore pe întuneric, gândindu-mă la ce ar fi putut vedea perversa din blocul vecin atunci când eu, fără niciun fel de stress, mă dezbrăcam cu lumina aprinsă.

Nici nu știu de ce mă plâng… N-am zis eu că vreau experiențe noi!? Poftim experiențe noi! Acum, serios vorbind, viața la bloc m-a făcut să mă gândesc mai bine și să iau în calcul varianta căminului. Da… Cred c-o să mă mut la cămin.

Anunțuri

8 gânduri despre „Voyeurism de ocazie

  1. Gandaci am avut si eu in primii ani dupa ce am venit in Bucuresti la facultate. Si pot spune ca experienta asta m-a invatat si pe mine sa fiu paranoica pentru ca eu inca mai dau podelele cu Raid si acum la cativa ani dupa ce a murit vecina de desubt si au venit altii care au demolat, au dezinfectat si m-am trezit si eu ca nu imi mai vin gandaci in vizita.

    Cu vecinii de palier am noroc 😀 … probabil sunt cei mai de treaba din tot blocul. Vecina de deasupra insa ma inunda in medie de vreo 2-3 ori pe luna de un an si jumatate 😦

    de dezbracat cu lumina aprinsa m-am lecuit in primele luni dupa mutare cand l-am surprins pe unu’ facand poze 😐

    Cat despre camin… unui fost de liceu care statea in camin in anul I i-au incendiat usa niste indivizi dintr-o camera de langa.

  2. @brontozaurel: Gândacii de bucătărie sunt oribili!

    Treaba cu inundatul m-ar enerva și pe mine. De ce nu-i atragi atenția?

    Recunosc că experiența ta voyeuristică e mai tare. Mie obsedata nu mi-a făcut poze (sper!)

  3. Pingback: Iisus te iubește! « Boy Out Of Hell

  4. He He…eu stau la casa. Fata in fara cu casa mea e o vila. Iar fereastra casei mele e chiar inspre vila asta.
    La ferestrele de la etaj isi are camera o domnisoara…. Stiu asta, cu toate acestea nu am simtit niciodata nevoia sa ma feresc atunci cand ma schimb sau ma plimb doar in pijamele prin camera. Chiar nu imi pasa daca m-ar urmari.
    Si perversa ta cum e? E tanara? E frumoasa? 😀

  5. Bogdan, în pijamele mă plimb și eu nestingherit. Când vine vorba să mă dezbrac complet, deja apare o problemă.

    Nu sunt pudic, dar parcă nici nu mă încântă ideea ca altcineva să mă privească de la fereastra blocului de vizavi. Sincer, n-am reușit să mă uit prea bine la ea. Era întuneric, iar eu eram prea șocat ca să mai fiu atent la detalii. Tot ce știu e că are forme voluptoase și își ține părul prins la spate, în coadă. 😉

  6. LOL, ce articol tare! :))

    mi-am amintit de sor’mea, saraca, de cate a mai patimit si ea din cauza vecinilor. Ei ii bateau cu furculita in calorifer sau in teava ca sa faca liniste =)) Acum inteleg de ce era MUUUULLLTTT mai tacuta cand s-a mutat inapoi acasa :)) About those „lovely” pets they have had, no comment :))

    ah, si tipa care te urmarea pe fereastra..cum naiba sa iti faca cu mana? =))

    imi place foarte, foarte mult cum scrii 😀 e ATAT de amuzant, hahaha. O sa intru periodic sa citesc ce mai publici, pentru ca ma distreaza enorm! (Y)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s