La Nuit de L’Homme by Yves Saint Laurent*
„At night anything can happen. A darkly handsome man whose irresistible charm and seduction sweep away everything in their path [...]”
Un parfum reușit trezește o imagine în mintea celui care-l simte pentru prima oară. Un parfum cu adevărat reușit nu crează doar o stare, ci îi proiectează într-un alt univers atât pe cel care-l poartă, cât și pe cei care-l simt. Un parfum mai mult decât reușit este „La Nuit de L’Homme” de la Yves Saint Laurent.
Pentru cei care nu mă cunosc, trebuie să aflați mai înainte de toate că sunt genul de bărbat enervant de pretențios și selectiv atunci când vine vorba de parfumuri. Asta pentru că, din punctul meu de vedere, parfumul este ceva mai mult decât lichidul ăla vaporos pe care-l arunci pe tine în grabă, ca să agăți, sau, mai ales în România, ca să maschezi transpirația porcească de care nici în ruptul capului nu te-ai descotorosi cu apă și săpun. Pentru mine, parfumul transcende lumescul și atinge spiritualul, fiind imposibil de definit sau explicat, întocmai ca natura umană. Pentru mine, parfumul se poartă. Nu impregnat în piele, ci în cele mai adânci straturi ale personalității fiecăruia dintre noi.
Mi se întâmplă rar (și când spun rar mă refer la o perioadă de câțiva ani buni) să dau peste un parfum care să-mi placă. Dacă pe majoritatea le primesc cadou (adică nu fac nazuri, întrucât, nu-i așa, calul de dar nu se caută la dinți), le aleg din complezență sau pentru ocazii mai puțin speciale, sunt extrem de puține parfumuri de care mă îndrăgostesc și pe care le adaug pe lista mea, scurtă ce-i drept, de all-time favorites. Deși multe încearcă, nu toate parfumurile reușesc să meargă mai departe de receptorii olfactivi. Aș putea număra pe degetele de la o mână parfumurile care ating un strat mai profund, pentru că există atât de multe nuanțe superficiale care sunt făcute doar să miroasă bine sau nici măcar atât.
De asemenea, nu cumpăr niciodată un parfum imediat cum îl descopăr. Nu e suficient să-l miroși o singură dată și să scoți cardul din portofel. Se prea poate să fii într-o pasă bună sau să fii pur și simplu prea generos cu tine însuți. Un parfum cu adevărat strălucit și potrivit personalității tale te va face să intri într-o parfumerie de cel puțin trei ori până la momentul achiziției. Dacă simți furnicături în talpă de fiecare dată când ești prin preajma unui magazin de parfumuri și dacă te duci țintă spre locul în care știi tu că se află, ignorând toate celelalte sticluțe care mai de care mai ingenios construite, înseamnă că ți-ai găsit cu siguranță parfumul-pereche.
„La Nuit de L’Homme” a venit pentru mine ca o gură de aer proaspăt (și parfumat, evident) într-o perioadă în care începusem să-mi pierd speranța că industria parfumurilor masculine ar mai putea ieși la înaintare cu un produs care să mă impresioneze. Pierdut printre rafturile unei parfumerii dintr-un mall bucureștean, la loc retras față de mărcile populare și des folosite, acest parfum a reușit să facă acel lucru pe care extrem de puține parfumuri reușesc să-l facă și anume să-mi atragă atenția. Deși am simțit de la bun început că va fi o alegere potrivită, nu l-am cumpărat pe loc. Așa cum spuneam puțin mai sus, e nevoie de cel puțin trei „adulmecări” pentru a-ți da seama dacă un parfum este sau nu într-adevăr potrivit pentru tine.
De la primul contact, m-a proiectat într-o noapte toridă, într-un amalgam urban de eleganță și modernism. Cerul era întunecat, parțial noros și era lună. Dar nu lună plină, ci jumătate de lună, de genul celei care tronează pe cerul fără stele. Mergeam pe malul unui râu care spinteca orașul în două, plimbându-mi mâna dreaptă de-a lungul ornamentelor de fier ale balustradei care îngrădea apa. Purtam un costum închis la culoare, cu sacou cambrat pe talie și cămașa descheiată la doi nasturi. În timp ce pantofii-mi lăcuiți străbăteau strada bătută-n piatră cubică, un întreg spectacol se desfășura în stânga mea. Femei și bărbați bras à bras întorceau capul după mine înainte de a coborî scările înguste ale cluburilor situate undeva la subsolul unor clădiri vechi, cupluri elegante îmi tăiau calea, râzând și șoptind într-un dialect necunoscut, mașini lucioase apăreau din senin și dispăreau în neant. Orașul fremăta sub apăsarea nemiloasă a unei nopți de vară, lungindu-și spre infinit venele în al căror centru mă aflam. Și totul era întunecat și învăluit în misterul meu…
Pentru cei care nu știu, un parfum este alcătuit din trei note: o simfonie complexă prin valența îmbinărilor, dar îndeajuns de simplă prin numărul de elemente combinate și îmbuteliate într-o sticluță. În ordinea descrescătoare a procesului de identificare, prima notă este accentul, sau acel miros mulțumită căruia putem clasifica un parfum ca fiind masculin sau feminin, sport sau elegant, dulce sau lemnos. „La Nuit de L’Homme” are la bază un accent predominant de black pepper, de unde și aroma masculină, picantă, savuroasă și fierbinte a Orientului.
Cea de-a doua notă este ecoul, sau acel element care-i oferă parfumului tărie, dar nu tărie în sensul de impact asupra receptorilor olfactivi, ci mai degrabă în sensul de profunzime și persistență. De asemenea, ecoul este construit pentru a evidenția unul din elementele caracteristice ale fiecărui parfum. În cazul de față, în ecoul subtil de lavandă al parfumului „La Nuit de L’Homme” se reflectă nuanțele puternice ale extractului de labdanum.
Nota olfactivă de final a oricărui parfum este menită să impregneze semnătura parfumului în mintea (și preferabil sufletul) celor care iau contact cu el. „La Nuit de L’Homme” aduce spre sfârșitul experienței olfactive o atingere suavă de vetiver, un extract la fel de nobil precum toate celelalte ingrediente, permițându-le acestora să se completeze și să construiască o aromă unică, un parfum de neegalat.
La Nuit de L'Homme - Le Parfum - Ambalaj
„La Nuit de L’Homme” plusează și la capitolul design de ambalaj (foto). La o primă vedere, sticla cilindrică acoperită de un capac hexagonal greu și supradimensionat nu impresionează absolut deloc, motiv pentru care un procent semnificativ de oameni a refuzat să testeze acest parfum în magazine. Însă aici intervine un aspect destul de rar întâlnit, pe care eu îl apreciez nespus de mult la un produs în general și la un parfum în special: selecția consumatorilor și poziționarea prin ambalaj. Grație designului a cărui lectură necesită un nivel care depășește cu mult granițele superficialității, „La Nuit de L’Homme” se poziționează ca un parfum pentru bărbatul modern și sofisticat, intelectual și profund, care poate părea superficial prin aparență, dar care ascunde în interiorul său o oază de spiritualitate, atenție la detalii și profunzime a lecturii semiotice.
Hexagonul, semnătura plastică a întregii colecții „L’Homme” de la Yves Saint Laurent, nu suportă de această dată aceeași lectură în plan 2D de până acum. Capacul hexagonal al flaconului „La Nuit de L’Homme” trebuie interpretat și citit prin prisma adâncimii planului vizual. Mai pe românește spus, nu ne interesează ca atare forma geometrică, ci mai degrabă profunzimea ei spațială. Cu toate că își păstrează aceleași valențe simbolice ca până acum – echilibru, contopire a forțelor complementare și îmbinare a energiilor cosmice arhetipale: masculin și feminin – profunzimea sa denotă adâncirea și accentuarea misterului, subtil sugerat prin degradeul întunecat al sticlei. Bref, design-ul flaconului reprezintă o invitație de nerefuzat la scufundarea în întuneric, la o excursie palpitantă pe tărâmuri tenebroase, la abandonarea tuturor temerilor față de ceea ce s-ar putea afla acolo unde ochiul uman nu poate pătrunde.
Schimbând registrul dar ancorându-ne tot în sfera vizuală, ca imagine a acestui parfum desăvârșit, casa de parfumuri Yves Saint Laurent l-a ales pe Vincent Cassel (video), actor de origine franceză (d’uh!). Cum toate aspectele legate de acest parfum nu sunt alese la întâmplare, nici imaginea sa publicitară nu face excepție. Vincent s-a remarcat întotdeauna prin roluri misterioase, oferind viață unor personaje complexe și misterioase. Nu voi aminti decât două dintre acestea, fiind singurele care-mi vin în minte acum: François Toulour în „Ocean’s Twelve” și „Ocean’s Thirteen”, dar și Thomas Leroy în „Black Swan”. Atractiv, dar nu din cale-afară, el a avut întotdeauna acel je ne sais quoi tipic bărbaților francezi, pe care Yves Saint Laurent încearcă să-l vândă odată cu acest parfum.
Dacă ar fi să descriu pe scurt „La Nuit de L’Homme” de la Yves Saint Laurent, n-aș putea spune decât că este un parfum complet, din toate punctele de vedere. Un adevărat head turner, incitant, tentant și ademenitor. Ție îți va fi imposibil să nu primești complimente atunci când îl porți, iar celor din jurul tău le va fi imposibil să reziste tentației de a se adânci în misterul tău.
Profitez, monsieurs, car La Nuit de L’Homme a finalement commencé!
*NOTĂ: Acest articol nu este un advertorial.
Boner alert la Kaufland
Când stăteam la casă, cutia mea poștală răsufla ușurată. Atunci când ai un câine rău în curte, în recipientul ăla de tablă nu găsești decât strictul necesar: facturi, înștiințări judecătorești și scrisori (asta doar dacă ai vreo rudă certată cu tehnologia). Cum câinii au o anumită afinitate pentru poștași, aceștia consideră probabil că e mai puțin durerors pentru fundul lor să-și îndese acolo toate materialele publicitare decât să îndrăznească să le îndese în cutie.
De când m-am mutat la bloc, îndeplinesc zilnic același ritual. Fie că vreau, fie că nu, golesc cutia poștală de vreo două ori pe zi. Nu, nu primesc scrisori de la fani, nici scrisori de dragoste. Am ghinionul de a mă afla în vecinătatea mai multor retaileri (Cora, Billa, Kaufland, Metro, Selgros), între două centre comerciale (mall-uri, pe limba tuturor) și lângă zeci de firme de pompe funebre. Așa că zilnic aflu cât mă iubesc și cât de important sunt pentru toți cei menționați mai devreme.
Uneori m-apucă dracii, alteori găsesc informații utile și, de cele mai multe ori, găsesc răspunsul la întrebarea „Cum să duci des coșul de gunoi?” Se întâmplă (rareori, dar se întâmplă) să mă amuz teribil pe seama cataloagelor de la retaileri. Luați și priviți ce le-a trecut prin minte celor de la Kaufland să scrie pe unul dintre materialele lor:
Așadar am aflat că ăștia de la Kaufland sunt TARI pentru mine. Nefericit text, zău așa! Acum, sincer… La ce să mă gândesc când citesc asta? N-au trecut nici măcar două secunde după ce-am citit propoziția asta, că mi-am imaginat personalul masculin de la Kaufland cu o erecție cât casa. Poate dacă aș fi fost femeie m-ar fi încercat un vag sentiment flatant. Dar, slavă cerului, nu sunt, așa că singurul sentiment care mă încearcă e unul de greață și dezgust. Înțeleg că te duci la Kaufland să-ți umpli frigiderul cu carne (printre altele), dar nu la propriu!
Nu încerc să le găsesc nicio scuză, pentru că o asemenea greșeală m-a făcut să nu mai vreau să calc pe la Kaufland în curând (deși hypermarketul e poate unul dintre cele mai bine organizate din câte există), dar cataloagele lor sunt inedite prin faptul că seamănă mai mult cu o revistă, având la sfârșit cuvinte încrucișate, bancuri și rețete. E chiar păcat că au dat cu mucii-n fasole în halul ăsta.
CHAPTER I – “Le Secret”
Bucharest, somewhere on Queen Elisabeth Boulevard
Wearing a shiny black suit, a young man descends from bus 91. It’s a cold Saturday night, and the streets are swarming with people searching for a club to spend the night. During the day, he never wore a hat, but right now, he couldn’t risk being seen by any of his college buddies. Perfectly matched shoes, hair dyed black, grey scarf around his neck and dark glasses hiding his blue eyes, the young man crosses the street and begins his stroll along the boulevard. He’s also heading towards a club. A very special club.
Winter’s last breath is fading fast. Only a few patches of snow left on the sidewalk. Our young man is happy he can once again hear the sound of his shoes against the asphalt. He stops to check his watch and fix his Bailey sweatband hat. He’s five minutes late, so he speeds up his strut. Breathing heavy, he finally reaches his destination. The special club doesn’t seem special at all. Directly facing the boulevard, wide transparent windows, it looks just like any other club in Bucharest. But the secrets it hides lay behind its massive glass doors. Without any second thoughts, the young man firmly grasps the door handle and steps inside.
The room is empty, as usual. A couple of unpalatable red lights coming down from the ceiling shatter the darkness. The fellow behind the bar politely greets him, and then continues wiping some empty glasses.
“Welcome, Mr. A!”
“Are they here?” A. asks without looking at him.
“Yes. You’re expected”
A. takes off his coat and carelessly throws it on an empty chair.
“Would you like me to help you with that, sir?” the bartender asks, but A. lifts up his left hand to let him know he’s fine.
He takes a moment to get used to the poor lighting, and he heads towards a door at the other side of the room. The man behind the bar follows his every move, but turns his head quickly as soon as the door opens. It’s none of his business what happens behind that door. A. steps into a long but narrow corridor and he’s glad to notice there’s a lot of light coming from the walls and ceiling. At the end of the corridor, another door awaits for him. He opens it, and steps into the darkness. From now on, he can only trust his senses.
While keeping his hands in front of him to avoid obstacles, he turns left and stops to take a small, rusty key out of his pocket. For a minute or two, he searches for a lock, and he opens another door, turning the key two times to the right and one time to the left. The unpleasant creak of the door welcomes him into the subterranean galleries beneath the city. One hundred stairs lay in front of his eyes, separating him from the world below. He knows these stairs by heart, so descending is just a matter of routine. At the end of the stairs, there’s an empty corridor. The line of electric lights crossing the stone ceiling from one head to another flickers, leaving the corridor in darkness for a couple of seconds. The construction of the tunnels, dating back to the 1400s and the moisture sometimes render the electric system unstable.
He knows it’s a long walk, so he prepares by fixing his black tie and checking his watch one more time. The echo of his steps breaks the silence and covers the sound of the water infiltrating through the walls. He must be somewhere underneath Victoria Boulevard right now, because he can hear the underground section of Dâmbovița making its way through the columns holding the streets above. A little over two million souls in this city, yet only a few know about the tunnels and corridors dug in the underground. They see Dâmbovița entering the city through the west side and coming out through the east side, but they never wonder what happened to the middle section. A. feels privileged to have had the opportunity to see this hidden side of Bucharest.
But his self-confidence quickly fades away when he sees that final door carved in stone. Behind that door, they are waiting for him. Desperately trying to hide his emotions, he steps inside, his heart throbbing and his blood rushing through his veins. There they are, wearing impeccable suits, sitting at the same oak table.
“We’ve been waiting for you” said the older guy, leaning his hand on his cane. “We knew you’d come back to us, sooner or later”
A. takes off his hat and leather gloves and throws them on the table, right in front of them.
“I know”
“Have a seat” the older guy continued, and A. followed his command.
He was used to all three of them. G. was the oldest and most hostile of them all. He was bossy, but his roughness didn’t seem to hide any cruel intentions. To his right, there was D., unrelenting as usual, and to his left stood P., a tough guy on the outside, but friendly and well-intentioned on the inside. The four of them remained in silence for a few seconds, right until G. decided to speak.
“Where’s…?”
“Amsterdam” interrupted A. “He’s taking a break”
“How convenient! Leaving you here, all alone, when you need him the most”
“I don’t need him!” A. raised his voice to make sure he’s made himself clear.
“Right…” said G., laughing. “Gentlemen, I say it’s time for a drink, don’t you think?”
D. and P. agreed, while A. stood still on his chair, trying to act normal. G. clapped his hands once, and an old butler appeared out of nowhere, holding a silver plate. He placed four half-empty glasses of wine on the table, a wooden box in the center, and right on top of it, a small knife with a dragon carved up on it. Then, he left the room quietly, disappearing as mysteriously as he appeared.
G. took the small knife and made a tiny incision in the palm of his hand, allowing the blood to drip into his glass of wine. D. and P. repeated the process. Now, it was A’s turn to do it. Hesitating at first, he allowed the blade to pierce through his skin. Blood quickly rushed out and filled the glass of wine. And then, they drank. As they always did… The wooden box contained fine Cuban cigars, preserved at the right temperature. The dampness of the room would have spoiled their unique aroma. Each one of them took a cigar and lit it. A. didn’t enjoy smoking cigar too much, but he tried not to show it while he was around them.
“You’re a very interesting case, Mr. A. To me, at least” said G., smoking on his cigar.
“Why?”
“Why?! Because your sense of intuition is outstanding, that’s why! It’s amazing how you follow the path of your destiny without even knowing!”
“Oh, please… Destiny, intuition, these things are NOT REAL. They DO NOT EXIST!” A. was visibly annoyed by G’s words.
“So they say about secret societies. And yet, here we are”
After a short moment of silence, G. gets up from the table and begins walking through the room, using his cane to maintain his balance.
G.: “Let’s suppose a few weeks later after starting college, you see someone in the crowd, at the sixth floor of that building of yours on Iuliu Maniu. There are many people around you, but you only notice that particular person. You know that at some point, your path will cross with theirs, but you ignore that thought. You don’t trust your intuition, although it never proved you wrong. One or maybe two years later, your paths do cross, the evidence is there for you to see, but you still take it as a coincidence. You’re filled with doubt, you start dying on the inside, because you ignore the path that’s been chosen for you. That, my friend, is destiny.”
A., panting: “You’re crazy!” (short break) “No! Not crazy! You’re insane!”
G.: “Why? Because I’m right?” (hitting the floor with his cane): “Look around you, A. How many clues do you need in order to believe in destiny? Do you think that coming here to Bucharest was just a coincidence? Did you just wake up one morning and said <<I want to go to Bucharest and study journalism>>? No! We do not choose our path. It chooses us. And you felt it. You were always aware of it, but you chose to ignore it. You could have made a different choice, but you didn’t! And now it’s time to start listening to that inner voice of yours and do things according to your intuition”
A., going insane: “Leave me alone! All of you, leave me alone!” He decides to leave, but G. takes a hold of his arm and stops him. He then grabs his cheeks with both hands and caresses his lips with his thumbs. A. gives in and calms down.
G., in a soft voice: “I was once like you, silly boy. I doubted myself. I didn’t trust my intuition. I paid with my leg for it. But you… If you don’t leave this state of denial, you could be condemned to a solitary existence or to a life next to someone that’s not good for you. Wake up while you still can! Accept your destiny and trust your intuition!”
A. was unable to articulate any word. He stood there, on the verge of crying, gazing into G’s eyes. He knew the old man wasn’t crazy. He knew everything he said was right and he couldn’t bear being stared at. A. took his hat and his gloves and left the room. He rushed back down the corridor and stopped when he heard steps behind him. He turned around, surprised to see P. following him.
P.: “How does he know about…?”
A.: “I don’t know. Maybe R. told him”
P.: “No! He’d never do that!”
A.: “Look, P… I’ve had enough for tonight. I couldn’t stand you lecturing me”
P.: “Oh, I’m not here to lecture you. I just wanted to say you have all my support, no matter what decision you make. And don’t worry about G. He only wants your best. One day, you’ll take his place and he must be sure you’re the right one for the job”
A.: “Thanks, P. I must go now. I have to decide whether to trust my intuition or not”
A. continued his walk along the corridor, leaving P. behind. Before he left the room where he and G. argued, he had a feeling P. would follow him and try to make an excuse for the whole situation. Could that be a sign his intuition was indeed real? He didn’t know the answer to that question, or at least that’s what he thought. Back on the street, the young man fixed his hat and got on the last bus home. G. had guessed his secret and that tormented him. All he could do now is wait. If G. was right and destiny is real, everything will go according to it. The question that remains is: Will destiny work according to his intuition, or will it turn against him?
Răspuns
* Deși nu mă așteptam, am primit un răspuns prin e-mail acum câteva minute la scrisoarea pe care am publicat-o aici cu vreo două-trei zile în urmă. Am hotărât să public acest răspuns integral și fără modificări *
Dragul meu,
Probabil te intrebi de ce am indraznit sa-ti scriu acest e-mail. In urma cu cateva zile ti-am citit blogul. Nu ma intreba cum am facut sa dau peste el. Prefer sa cred ca a fost mana destinului desi eu nu prea cred in astfel de lucruri. Am citit scrisoarea pe care ai publicat-o acolo si mi-am dat seama ca e vorba despre mine. Am citit-o de mii de ori pana am memorat-o. Mi-au trebuit zile bune sa ma gandesc la un raspuns.
Da, imi aduc aminte de prima noastra intalnire, cum as putea sa nu? Mi-aduc aminte ca stateam pe banca aia cu inima cat un purice asteptandu-te pe tine. Nu te-am recunoscut cand te-ai apropiat de mine, dar nu pentru ca erai imbracat intr-un fel anume, ci pentru ca nu-mi venea sa cred ca tu erai cel cu care urma sa ma intalnesc. Erai atat de frumos… Erai prea frumos ca sa fii adevarat. Cum as putea sa explic… Frumusetea ta despaseste nivelul fizic. E ceva ce emani din interior, o alura indescifrabila, misterioasa… Inca din clipa aia am stiut ca nu te merit.
Am savurat fiecare moment, fiecare secunda din lunga noastra plimbare prin Herastrau. Nu voiam sa constientizez faptul ca va trebui sa ne despartim. Daca tie ti-a ramas intiparit in minte parfumul ploii, mie mi-a ramas intiparit in simturi parfumul tau. Si acum il mai simt uneori…
Nu te condamn pentru ca ai pus punct relatiei noastre. De fapt, nu te condamn pentru nimic. Ai fost o gura de aer proaspat in viata mea, salvarea de care aveam nevoie. Stai linistit, tu n-ai avut nicio vina. Vina a fost a mea, pentru ca nu m-am putut si nu ma voi putea niciodata ridica la nivelul tau. Acum ca a trecut ceva timp, mi-am dat seama ca tu de fapt nu poti fi al nimanui. Reprezinti barbatul ca ideal, ca idee si iti spun cu toata sinceritatea ca inca nu s-a nascut persoana care sa te merite pe deplin.
Da, o sa pastrez toata viata amintirea primei nopti petrecute cu tine. A face dragoste cu tine depaseste orice simt, orice bariera. E mult mai mult decat ceva fizic. Cat timp am fost in bratele tale, am uitat de timp, am uitat de mine… Pentru asta iti multumesc. Stiu ca uneori esti ca un univers inchis pentru ca ti-e teama sa fii tu insuti in preajma celorlalti. Stiu ca te consumi pentru fiecare lovitura primita, pentru fiecare cuvant. Nu pot sa-ti spun decat ca imi pare rau ca ceilalti nu pot vedea pasiunea si dragostea care sta ascunsa in tine. Nu vreau sa exagerez, dar esti singurul barbat din viata mea care m-a facut sa simt ca valorez ceva. Ai efectul asta asupra oamenilor. Te atasezi de fiecare om ratacit, de fiecare jucarie stricata si ii faci sa simta ca au un motiv pentru care sa traiasca si sa mearga mai departe…
In cateva ore, va sosi Craciunul. Nici un cadou nu mi-e de folos daca nu te mai pot avea pe tine. Dar am invatat sa ma resemnez… Tu m-ai invatat ca atunci cand iubesti pe cineva cu adevarat, nu-l legi de tine, ci il lasi sa fie fericit. In incheiere as vrea sa iti spun ca desi nu mai suntem impreuna, vei ramane o amintire frumoasa. N-o sa te pot uita, pentru ca mi-ai marcat existenta in mod irecuperabil. Cred ca asta e cel mai mare talent al tau. Odata ce intri in viata cuiva, nimeni si nimic nu te mai poate scoate.
Iti doresc tot binele din lume, Aurelian. Sper sa fii fericit si sa gasesti pe cineva care sa te merite cu adevarat…
A.C.
Isterie de iarnă
Dacă primăvara e timpul pentru astenie, iarna e timpul pentru isterie. Mai ales în București. Nu știu cum se face că, de fiecare dată când ninge în Capitală, toată lumea o ia razna. Traficul se blochează, „Drumul Sării” devine subit „Drumul Plângerii”, iar oamenii devin mai nervoși, mai agitați și mai grăbiți.
Toată vara ne plângem că nu mai avem loc în autobuze, tramvaie și troleibuze, dar ce să mai zic iarna, când ne luăm fiecare ce-avem mai gros pe noi și ne dublăm gabaritul!? Și uite-așa stăm ca niște ouă într-o clocitoare, fără să ne putem mișca și fără să putem respira, din cauza hainelor masive pe care le punem pe noi. De coborât la stația care trebuie nici nu se mai pune problema. Îmbulzeala e atât de mare încât uneori n-ai cum să-ți croiești loc prin mulțimea de moși și babe care, după ce că se mișcă cu viteza luminii stinse, se mai și încăpățânează să stea în fața ușilor. Și dacă îndrăznești să-ncerci să-ți faci loc, ceea ce e dreptul tău până la urmă, tot tu ești ăla nesimțit și prost-crescut.
Eram ieri în 91, venind spre casă după ce nu dormisem o noapte întreagă și după o labageală tristă la examenul de Etică. Trolul, așa cum îl știu dintotdeauna: plin de moși și babe care n-au altceva mai bun de făcut decât să se fâțâie prin oraș de dimineața până seara, în loc să stea acasă, lipiți de calorifere, să-și calmeze reumatismul. Toate bune și frumoase! La Eroilor, se urcă o băbuță vai de steaua ei, trăgând după ea un cărucior de cumpărături. Arăta ca o boschetară veritabilă și de-abia-și târa bășinile. Când s-a așezat în sfârșit pe un scaun, am observat că avea un carton atârnat de gât pe care scria „SUNT BOLNAVĂ”.
Aici ar veni partea în care ar fi trebuit să mi se facă milă, nu? Ete pula! Ce-ar fi să începem să ne scriem toți necazurile pe cartoane și să ni le agățăm de gât?! Credeți că i-ar păsa cuiva? Din părți! Hoașca n-a mârâit nimic tot drumul. A stat liniștită în colțișorul ei până am ajuns la Moghioroș, când s-a ridicat și s-a profilat strategic în fața ușii. Întâmplarea a făcut ca și eu să vreau să cobor la aceeași stație (stau cu o stație mai încolo, dar la Moghioroș urcă o grămadă de lume și nu mă mai pot da jos).
În fața mea, un moșuleț cu o căciulă de astrahan pe cap, iar în fața moșulețului, baba în cauză cu cărucior cu tot. Se deschid larg ușile (în fața lor, evident, o ditamai băltoaca și un morman de zăpadă), iar baba dă să coboare. Însă are o dilemă existențială, mânca-o-ar ciuma: să coboare ea prima, sau să coboare căruciorul? Face un pas în față, apoi altul în spate, revine la poziția inițială, coboară căruciorul, constată că n-a făcut o mișcare inteligentă, apoi îl urcă înapoi în trol. Toate astea în timp ce vreo zece suflete așteptau să coboare în spatele ei.
Și baba nu se lasă! Repetă mișcările descrise mai devreme, se fâțâie în toate părțile, dar tot nu-și dă seama cum să coboare fără să se ude. Moșul din fața mea, la care eu mă așteptam să fie un pensionar respectabil, cu principii, lasă plasele deoparte și-mi împinge baba direct cu fața-n zăpadă. Baba se duce blană, plonjând în băltoaca de pe trotuar, iar căruciorul peste ea. Am rămas tablou! Aș fi făcut eu asta, dar toată lumea m-ar fi acuzat că sunt un puști prost-crescut, lipsit de respectul pentru cei mai în vârstă.
Moșul, satisfăcut, își scutură mâinile, ca și cum ar fi vrut să-i zică „Așea, făi! Acu’ dă din mâini și din picioare, ca să faci îngerași în zăpadă!” Lumii nici că-i pasă de baba lungită în băltoacă. Iese bulucul din trol, alții se urcă liniștiți, iar ea rămâne înfiptă cu capul în zăpadă. Nu m-aș fi așteptat să-i pese cuiva. Prima mea trântă în București a fost în pasajul de la Universitate, unul dintre cele mai aglomerate locuri din Capitală. Și, deși eu muream de rușine pentru că aveam impresia că o să râdă toată lumea de mine, am constat stupefiat că ăia nici măcar nu mă vedeau, darămite să râdă. Altceva m-a mirat pe mine: dacă nici măcar boșorogii nu se mai respectă atunci când vine iarna, unde dracu’ o s-ajungem?
Cam atât cu dilemele existențiale pe ziua de azi. Am de organizat un private party în weekend și numai lista de băuturi (alcoolice, evident) o să-mi ia câteva ore bune. Vă salut și vă sfătuiesc să nu vă lăsați prinși în isteria de iarnă care pune stăpânire peste București în fiecare an.
Dor de București
Nici n-am ajuns bine acasă, că mi-e dor de București. Unii ar spune că sunt cu capu’. Cum să-ți fie dor de un oraș ca Bucureștiul!? Un oraș sufocant și sufocat în același timp? Cum să preferi Bucureștiul în locul orașului natal, de care te leagă atâtea amintiri!? Nici eu nu pot să explic. Știu doar că nu-mi place acasă și vreau să mă întorc. Cât mai repede.
Mi-e dor de aglomerație, de oameni, de magistrala de la Unirii, de Herăstrău, de Cișmigiu, de Carol, de toate acele locuri în care am fost și voi mai merge. Mi-e dor de prieteni, de colegi, de cei pe care i-am cunoscut. Oricât de aiurea sună, mi-e dor și de facultate, de clădirea-frigider în care-mi voi petrece mulți ani de-acum încolo. Mi-e dor de cafenele, de ceainării, de viața în marele oraș…
Am avut grijă ca vineri, înainte să plec, să mă plimb prin locurile pe care le iubesc și de care voi rămâne legat pentru tot restul vieții. Am vrut să iau cu mine imaginea lor, să-mi țină de urât în toate aceste zile în care voi fi departe de București. Când m-am urcat în mașină cu destinația Râmnicu Vâlcea, doar prezența verișoarelor și a mătușii mele m-a oprit să nu izbucnesc în plâns. De altfel, ar fi fost și culmea să bocesc doar pentru că plec din oraș câteva zile. După jumătate de oră de nervi întinși la maxim, am reușit să ieșim pe autostradă. În gândul meu, îi înjuram pe șoferii care veneau din sens opus. Îi consideram norocoși, pentru că ei intrau în București, în timp ce eu ieșeam.
Ca să dau la o parte sentimentul exagerat de melancolie, o să amintesc de o întâmplare amuzantă (pentru unii) și ciudată (pentru mine). Mi s-a întâmplat chiar înainte să plec, în timp ce mă îndreptam spre apartamentul verișoarelor mele din Drumul Taberei. Înainte să încep, trebuie neapărat să precizez că întâmplări ca aceasta mă fac să-i dau dreptate Valentinei. Chiar există muuulți obsedați pe lumea asta!
9:35. Aleea Arutela. Nimeni prin preajmă. Merg gâfâind, cărând laptopul meu (cel mai greu laptop din lume!) și încă o plasă cu haine, parfumuri și alte obiecte asemănătoare. De obicei, se întâmplă ca mintea mea să fie plină cu idei diverse. Ei bine, acum mintea mea era golită de orice idee. Nu mă gândeam la nimic. Mergeam pur și simplu.
La vreo cincizeci de metri în față, un bărbat de vreo patruzeci de ani se oprește și mă salută. Mă uit lung la el. Nu-l cunosc. Nu l-am văzut în viața mea. Nu știu ce vrea. Îl ignor. Continui să merg și trec la vreo jumătate de metru depărtare de el. După ce mai merg eu ce mai merg, dintr-o dată, mă pomenesc cu el mergând pas la pas cu mine. Nu știu dacă tricoul roz pe care-l aveam pe mine a fost de vină, dar m-am trezit cu el zicându-mi în șoaptă:
- - Nu vrei să-ți sug p**a?
- - NU! Spun eu, încercând să trec peste șocul propunerii sale. Merg mai departe, dar obsedatul insistă.
- - Haaai… Numai puțin.
- - NU!
- - Hai, nu fii timid!
- - Da’ nu sunt timid! Îi răspund eu, enervat. Numai că NU VREAU!
Grăbesc pasul, iar individul rămâne puțin în urmă, în fața scării unui bloc. Mă tot îndeamnă să vin cu el, dar eu cotesc la dreapta ca să nu-l mai aud. Cred că am ajuns într-un suflet la verișoarele mele. Doar melancolia despărțirii de București a reușit să învingă șocul prin care treceam.
Ajuns acasă, i-am povestit mamei, iar ea, femeie, dureros de sinceră câteodată, mi-a spus: „Păi vezi că ești prost? Ți-am spus să nu mai pui tricoul ăla pe tine!”.
———–
P.S.: Știu că se apropie noaptea Învierii. Nu sunt un tip credincios de felul meu, dar găsesc în sărbătoarea asta un prilej de a le ura celor dragi lucruri frumoase. Aveți grijă totuși să nu faceți dracu’ vreo indigestie de la atâta mâncare și să nu vă îmbătați ca porcii, ca apoi să faceți lucruri pe care mai târziu să le regretați!
Paște(ți) Fericit(i)! 
Unde-mi sunt chiloții?
Nici nu m-am mutat bine în cămin, că peripețiile au început deja să curgă. Poate sunt eu genul de om care observă doar defectele, dar jur că nu pot găsi nici măcar un lucru bun la căminul ăsta. Așa că fac și eu ce face tot românul: râd de nenorocirea altuia. Pentru că ăsta-i și deliciul vieții. Oricât de rău ai duce-o, există cel puțin o altă persoană care o duce și mai rău.
Deja încep să trec peste religiozitatea exacerbată care se află în acest cămin, religiozitate ridicată la nivel de propagandă, aș spune eu. Revenind la subiect, la etajul meu sunt doar băieți. Eu știam că băieții sunt de felul lor mai… duri, dacă pot spune așa. Adică înjură, își bagă și-și scot, chestii d-astea. De asemenea, știam că femeile sunt mai bisericoase, că stau toată ziua cu Dumnezeu în gură de parcă ar fi penisul lui Brad Pitt. Ei bine, se pare că în căminul meu lucrurile stau invers.
Nu știu cum sunt fetele de aici, dar băieții sunt… Nici nu-i pot numi băieți! Cârpe! Asta sunt! Toată ziua vorbesc de Dumnezeu, de parcă ar fi babe! La duș, pe hol, în camere, peste tot auzi doar „Dumnezeu”. Nu zic că ar fi mielușei, unii dintre ei sunt al dracului de răi (a se vedea colegii mei de cameră), dar sunt răi fără să înjure și fără să se enerveze. E aiurea să te enervezi fără să înjuri. Eu până nu-mi bag și nu-mi scot, nu mă simt bine. Dacă nu înjur, nu mă calmez! Ce mă enervează cel mai tare e că trebuie să mă abțin și eu. Doar când sunt la baie, cu gura plină de pastă de dinți, îmi mai permit să-l înjur pe dobitocul de la duș, care de fiecare dată recită versete din biblia aia nenorocită!
Dobitocul cu pricina (habar n-am cum îl cheamă) stă chiar în camera de vizavi. De când am venit în cămin, nu l-am văzut purtând decât aceeași pereche de izmene de lână (nu știu cum dracu’ nu-l apucă mâncărimile. În camere e o căldură infernală).
Fără să vreau, „am asistat” zilele trecute la o convorbire telefonică dintre el și iubita lui, presupun. Spun „fără să vreau”, pentru că pereții sunt atât de subțiri încât se aude orice, iar el, deșteptul, s-a gândit să vorbească la telefon pe hol. Pe lângă apelative precum „iubițica mea” și „scumpuca mea” (Vreau o pungă! Cred că mi se face greață!), dobitocul folosea cuvântul „Dumnezeu” din cinci în cinci secunde. „M-am rugat la Dumnezeu…” (Hai nu zău! Asta-mi aduce aminte de o definiție haioasă a lui Dumnezeu: „Dumnezeu este cel care-ți ignoră rugăciunile”) și „Sper ca Dumnezeu să te protejeze!” (Și ce-o să-i facă, vere, ca s-o protejeze? O să-i pună prezervativ?! Aș vrea s-o văd și pe-asta!) sunt doar două dintre expresiile care mi-au rămas în minte.
Dar nu s-a terminat! Mai am o povestire amuzantă, al cărei protagonist este tot dobitocul extra-religios de vizavi. Femeia care face curat în cămin se numește Maria. „Sora” Maria, dacă e să folosesc limbajul lor de baptiști. N-o cunosc, nu știu cine e, n-am văzut-o-n viața mea, dar știu sigur că n-aș vrea să-mi las coșul de rufe pe mâna ei. Iată de ce:
Am observat încă din primele zile că dobitocul de vizavi are lângă ușă un coș roșu, plin cu haine (murdare, cel mai probabil). Într-o seară, mare scandal pe hol. Colegii mei de cameră ies să vadă ce s-a întâmplat. Eu, cocoțat în vârful patului supra-etajat, aveam o vedere perfectă spre hol. Acolo, dobitocul urla ca din gură de șarpe că cineva i-a furat coșul cu rufe cu tot. „Care mi-ați luat coșul? Da-ți-mi coșul înapoi!”, urla el. La început, am crezut și eu că era vorba despre o glumă proastă, de genul cărora se fac în cămine. Dar m-am gândit că ăștia sunt prea bisericoși. N-ar omorî ei nici măcar o muscă, darămite să fure un coș cu rufe murdare.
Asistând la isteria dobitocului, speram să aud și eu în sfârșit o înjurătură, sau măcar un „Lua-v-ar dracu’!” N-a fost să fie… În cele din urmă, un alt bisericos i-a spus că a văzut-o pe „sora” Maria plimbându-se pe hol cu un coș roșu în mână de dimineață, când făcea curățenie. Atât i-a trebuit dobitocului să se enerveze și mai tare. În acest timp, eu mă prăpădeam de râs. „E nebună! Eu v-am spus că e nebună”, se răstea tipu’ la toată lumea. „Mă și i-am spus să nu ia coșul ăsta, că e coș de rufe, nu de gunoi!”
Dobitocul se calmă puțin. Doar eu nu mă puteam opri din râs. Deodată, tipu’ își aminti că în coșul acela cu rufe murdare se aflau niște articole vestimentare indispensabile: chiloții lui. Isteria începu din nou: „Unde-mi sunt chiloții?!”, strigă el din toți rărunchii. „Aoleuuu! Mi-a aruncat chiloții! Ce mă fac eu fără chiloți?!” În acel moment, aproape că mi-am udat proprii chiloți de râs. În viața mea n-am auzit de cineva care să confunde un coș de rufe cu unul de gunoi. Ce și-o fi închipuit și „sora” Maria asta, că dobitocul e Britney Spears, să-și arunce chiloții după fiecare purtare?!
Concluzia e că, cu cât ești mai bisericos, cu atât ești mai prost. Dovada e chiar la mine în cămin. Totuși, sunt foarte curios dacă veșnica pereche de izmene de lână era în coșul ăla cu rufe murdare, pentru că de atunci nu l-am mai văzut pe dobitoc purtând-o. De fapt, mă întreb dacă dobitocul mai are vreo pereche curată de chiloți. Am eu un presentiment că „sora” Maria l-a aranjat bine de tot.
Voyeurism de ocazie
Toată viața mea am stat la casă. Acum că m-am mutat în București pentru a urma facultatea, sunt nevoit să înfrunt provocările vieții la bloc. Desigur, unele lucruri mi se par amuzante, ca plimbatul cu liftul, de exemplu. Însă sunt și unele lucruri care mă enervează și care adaugă stress suplimentar într-o perioadă a vieții mele de student în care nervii sunt ultimul lucru de care am nevoie.
Pentru început, a trebuit să mă obișnuiesc cu faptul că sub și deasupra mea locuiesc oameni. Asta a însemnat adio tropăială, adio oale și farfurii trântite pe jos, adio gălăgie, adio… tot! Dar oare e vina mea că atunci când dau drumul la apa de la robinet, zgomotul făcut de aceasta trezește tot blocul? Oare e vina mea că spațiul este atât de îngust în bucătărie încât e imposibil să nu scapi ceva din mână, indiferent de câtă dexteritate ai avea?
Nu doar că a trebuit să fiu mai atent la nevoile vecinilor, ci a trebuit să îndur și țeava comună de canalizare care trece prin apartamentul meu. Țeava ca țeava, că nu m-ar durea pe mine de-o bucată de metal, dar duhoarea care iese uneori din chiuvetă e insuportabilă. Pute de-ți mută nasul din loc! Paradoxal, țeava de colectare a dejecțiilor din WC-uri nu emană niciun miros. Nici nu vreau să-mi imaginez ce dracu’ aruncă oamenii ăștia în chiuvetă.
De câteva săptămâni încoace, m-am trezit și cu niște musafiri nepoftiți, cărora le place atât de mult apartamentul încât nu mai vor să plece. Sunt lungi, maronii și au mai multe picioare. Da, sunt gândaci de bucătărie, însă nu orice gândaci, ci gândaci bucureșteni, cu fițe și pretenții. Le plac numai suprafețele curate, de obicei cele curățate recent. Ah, și mai au o preferință. Le place foarte mult uleiul. Ori de câte ori vreau să prăjesc ceva, mă trezesc cu vreo doi-trei în tigaie, cu ștalabele-n sus, holbându-se la mine. Că tot mă întreba cineva zilele trecute ce lucruri noi am învățat la București, uite că aici am învățat să fiu paranoic, întrucât mi se pare că văd gândaci mișunând peste tot: în cafea, în pat, ba uneori am impresia că sunt și pe mine, iar atunci încep să mă scutur mai rău decât aș face-o dacă aș avea epilepsie.
Și uite-așa ajungem la cel mai negru capitol din viața unui (b)locatar: vecinii. De dragul lor, am încercat să fac cât mai puțin zgomot, să le deschid ușa de la intrare ori de câte ori aveau prea multe bagaje, să le țin liftul, ba chiar am încercat să fiu și respectuos. Și toate astea, pentru ce? Eu ce-am primit în schimb? Multă gălăgie de la administrator, care stă deasupra și care găsește motiv de petrecere din orice, lătrături enervante de la potaia vecinei (a dracu’ javră te miroase imediat cum ieși din lift) și scandaluri săptămânale de la niște oligofreni care stau câteva etaje mai sus. Nu e săptămână în care să nu auzi „Lasă-mă-n pace că mă omor” sau „Vă omor pe toți!”
Și ăștia sunt doar vecinii de la etajele superioare. Cel de la trei (eu stau la patru) e sonat de-a dreptul. Pe lângă faptul că e boșorog (previzibil, doar stau în Drumul Taberei), mai e și bețiv. A fost în stare să ne aducă poliția la ușă, pe motiv că am făcut gălăgie, că să nu mai spun că bate în țevile de calorifer încât mă mir de unde mai sunt bietele de ele. Poate că decrepitudinea vine odată cu vârsta, asta nu pot să știu, dar dacă vrea liniște de mormânt, să se ducă dracului la cimitir, ori de bunăvoie, ori cu picioarele-nainte.
Citind până aici, nimic nu pare să aibă legătură cu titlul. Ei bine, acum vine partea cea mai interesantă. Niciodată nu mi-am făcut probleme pentru intimitatea mea atunci când stăteam la casă. Făceam ce voiam eu, mă dezbrăcam la orice oră, în orice cameră ș.a.m.d. Astfel, obișnuit cu viața la casă, nu m-am sinchisit nici aici să mă dezbrac noaptea, cu lumina aprinsă. Până acum câteva zile… Observasem eu că, atunci când eram în cameră, la unul dintre balcoanele blocului de vizavi (un bloc destul de apropiat de cel în care stau eu) se aprindea o lumină și apărea o siluetă feminină ale cărei forme nu le puteam distinge în întregime. N-am dat atenție acestui aspect. Deja eram paranoic cu gândacii, deci nu era momentul să încep să fiu paranoic și cu oamenii.
În urmă cu vreo două zile, la ora două sau trei dimineața, ieșisem pe balcon doar în pijamale, într-un ger de crăpau pietrele, ca să pot să prind Internet Wireless. Nu sunt net-addicted sau dependent de mess, ci încercam să-mi descarc bibliografia pentru un test la engleză. Lumina se aprinde și aceeași siluetă își face apariția pe balcon. Mă uit puțin ciudat, îmi spun că poate nu se uită la mine, dar văd că-mi face cu mâna. Mă uit în spate, în stânga, în dreapta. Nimeni! Evident, cine ar fi tâmpit să iasă la ora aia pe balcon? Am dat-o dracu’ de bibliografie, mi-am luat frumușel scula (adică laptop-ul) și am intrat în casă. Am stat vreo două ore pe întuneric, gândindu-mă la ce ar fi putut vedea perversa din blocul vecin atunci când eu, fără niciun fel de stress, mă dezbrăcam cu lumina aprinsă.
Nici nu știu de ce mă plâng… N-am zis eu că vreau experiențe noi!? Poftim experiențe noi! Acum, serios vorbind, viața la bloc m-a făcut să mă gândesc mai bine și să iau în calcul varianta căminului. Da… Cred c-o să mă mut la cămin.
Cum n-o să mai calc prin Ghencea în viața mea
Sunt două lucruri pe care nu pot să le înțeleg, oricât m-aș strădui: politica și fotbalul. Dacă pe prima trebuie s-o înțeleg ca să nu mă dea ăștia afară din facultate, fotbalul încă rămâne un mister pentru mine. Sau, mai bine spus, l-aș înțelege dacă nu i s-ar promova doar latura spectaculoasă, axată pe imaginea lui Chivu sau tatuajele lui Mutu. Povestea care urmează este cât se poate de adevărată, oricât mi-aș dori eu să nu fie. Nu e foarte recentă, însă merită spusă.
Am zis în mai multe rânduri că telefonia mobilă a fost inventată ca să încurce lumea. Ei bine, asta s-a întâmplat și de această dată. Într-o după-amiază liniștită, când mă întorceam de la facultate, dispozitivul ăla enervant numit celular începe să țârâie. La telefon, colegul meu de cameră îmi spune că l-a prins poliția pe undeva prin Ghencea conducând fără carnet. Pentru că nu mă călcase nimeni pe nervi în ziua aia, eram într-o dispoziție foarte bună, așa că am acceptat să fac pe bunul samaritean și să-i aduc carnetul (mai bine stăteam dracului în banca mea!) OK… Ghencea e la doar o aruncătură de băț de unde stau eu, așa că m-am urcat în 385 și dus am fost. Nu mai fusesem în viața mea în cartierul ăsta, așa că am belit ochii pe geam tot timpul cât am stat în autobuz. Nici măcar nu știam unde să cobor, dar am văzut tramvaiul 41 și atunci mi-am dat seama că am ajuns.
Cum nu mă pricep deloc la fotbal, habar n-aveam că Ghencea e „sediul central” al echipei Steaua și al suporterilor ei. Marele meu ghinion a fost ca tocmai în acea zi, exact la ora aia, Steaua să aibă meci cu nu-mai-știu-ce echipă. Agitație mare, televiziuni, mașini, polițiști, nebunie… Am coborât din autobuz și atunci s-a întâmplat. Un ditamai cioroiul (=țigan) îmbrăcat într-o bluză care de-abia îl încăpea (tipul avea un burtoi imens) m-a ridicat de gulerul tricoului și mi-a arătat o măciucă pe care o ținea în cealaltă mână. „Ia zi, mă! Cu cine ții?”, a urlat el la mine. Nu știu dacă am fost scârbit de atitudinea lui sau de respirația lui puturoasă, dar am reușit să scot un „Pardon?!”, în semn de indignare. Nu reușeam deloc să procesez ce mă întreabă. Văzând că nu reacționez în niciun fel, cioroiul s-a răstit din nou la mine: „Cu cine ții, măăăă?!” și iar mi-a arătat măciuca. Spuneam că atât cât am stat în autobuz m-am uitat pe geam. Și bine am făcut! Norocul meu a fost că am văzut un stadion, pe poarta căruia scria cu litere de-o șchioapă „STEAUA”. Cu ochii la măciucă, am spus printre dinți: „Cu Steaua…”
Atât i-a trebuit cioroiului să audă. M-a luat în brațe și m-a strâns atât de tare încât am crezut că mi se taie respirația. După ce a urlat de vreo trei ori „Hai Steaua!”, acompaniat de alți cioroi (amicii lui, probabil) care stăteau undeva mai departe, m-a lăsat să plec. Șifonat și amețit cum eram după episodul care tocmai se consumase, am constat că e rău să nu stai bine cu capu’. Dacă ai ajuns să agresezi trecătorii din cauza fotbalului, e grav! Bine că nu m-a pus dracu’ să spun că sunt dinamovist sau rapidist, că să fi văzut atunci ce bătaie îmi luam.
Comicul situației este că a doua zi m-am dus în Kaufland, care e undeva prin Colentina. Când am ieșit de la metrou, primul lucru pe care l-am văzut a fost un indicator care spunea „Stadionul Ștefan cel Mare”. Despre ăsta știam că este stadionul echipei Dinamo. „M-am dat dracu’!”, mi-am spus. „Acum trebuie să spun că sunt dinamovist ca să scap nevătămat”. A fost cât pe ce să fac cale întoarsă. Din fericire, acolo nu m-a mai bruscat nimeni. Așadar, am concluzionat că în București trebuie să schimbi echipele mai des decât schimbi chiloții, în funcție de ce zonă de afli, ca să nu-ți iei bătaie.
Cum spuneam și la început, pentru mine fotbalul încă rămâne o enigmă. Și încă una dureroasă…
