Iubirea față de aproapele
Nu știu ce am în ultima vreme, cred că m-am lovit la cap (ceea ce n-ar fi exclus, ținând cont de reputația mea de împiedicat notoriu), dar am o poftă nebună de citit. Până nu demult, uram cărțile. Îmi jurasem că după ce termin facultatea n-o să mai pun în viața mea mâna pe o carte, decât dac-o fi s-o mut dintr-un loc într-altul. Asta se datorește în mare parte faptului că am citit foarte mult la o vârstă la care probabil trebuia să fac ceea ce făceau ceilalți copii. S-au adăugat apoi lecturile obligatorii pentru liceu, iar acum sunt nevoit să citesc cărți care nu-mi plac deloc pentru a trece examenele de la FJSC.
Nu știu care e vârsta de la care un copil ar trebui să înceapă să citească, însă eu am început cam de pe la trei ani. Când eram mic, mergeam foarte des în vizită la niște prieteni de familie. Țin minte că se strângeau destul de mulți oameni (ceea ce se întâmplă și acum). Și, pentru că nu stăteam locului o clipă și începeam să arunc cu scrumiere în capul oamenilor sau să sparg diverse obiecte, oamenii ăștia mă puneau să citesc. Ciudat era că-mi și plăcea, iar cititul era singura modalitate de a mă ține ocupat. Am început cu ziare, am continuat cu cărți de povești, ajungând într-un final să citesc romane de dragoste, în timp ce alți copii încă se jucau cu puța-n țărână.
Presupun că plăcerea de a citi mi-a fost insuflată de bunică-mea, pentru că pe mama n-am văzut-o-n viața mea ținând vreo carte-n mână, în afară de revista „Practic în bucătărie”. În schimb, bunică-mea a citit toate cărțile din bibliotecă de vreo trei-patru ori. Și, trust me, biblioteca mea de acasă cuprinde vreo mie patru sute și ceva de volume (la ultima numărare), ca să nu mai pun la socoteală și volumele arhivate în podul casei din cauza lipsei de spațiu. Din ele, eu am citit doar vreo mie și ceva. Bunica mea obișnuia să spună că atunci când citește o carte trăiește alături de personaje și uită de tot în jurul ei. Cam așa se și întâmpla, pentru că nu de puține ori i se ardea mâncarea pe foc pentru că nu mai lăsa cartea din mână.
Avea ea o carte, „Goodbye Janette” se numea, pe care o citea cam o dată pe an, să zic așa și o punea de fiecare dată pe ultimul raft al bibliotecii, ca să nu ajung eu la ea. Mare greșeală! Un copil e cu atât mai tentat să pună mâna pe lucrul pe care i-l interzice un adult. Așa că, într-o zi, am drogat-o pe bunica cu o doză sănătoasă de somnifere, am luat frumușel un scaun și-am pus mâna pe cartea interzisă. După ce am citit primele zece pagini, am înțeles de ce o ascundea de fiecare dată. A fost prima carte cu tentă erotică explicită pe care am citit-o. Și mi-a trezit sentimente pe care la vârsta aia nu le înțelegeam și nu le puteam defini. Mi-a rămas în minte pasajul descriptiv care o înfățișează pe ea, în genunchi la picioarele lui, descheindu-i șiretul de la cămașa de noapte, eliberându-i penisul erect, al cărui gland pulsa spasmatic. Nu știu de ce am scris asta aici… (roșește)
Când am crescut, cărțile au început să iasă treptat din viața mea. Am descoperit televizorul (pe care acum îl deschid, fără exagerare, doar de două ori pe an), Internetul, sexul și alte chestii mult mai interesante decât cititul. Ori de câte ori încercam să deschid o carte, îmi pierdeam imediat răbdarea, iar șirurile interminabile de caractere îmi provocau migrene îngrozitoare. Mai nasol a fost cu facultatea, unde, fie că voiam sau nu, eram obligat să citesc niște porcării din care nu înțelegeam absolut nimic (a se vedea lucrările de semiotică). Probabil de-asta am început să urăsc cărțile atât de mult.
În curând, voi lăsa magnificul București pentru Brezoiul cenușiu. Va fi o călătorie îngrozitor de plictisitoare, urmată de câteva zile de amărăciune, pentru că mă simt atât de singur și de părăsit acolo… Cât de mult am vrut să scap de acasă și, uite-mă acum! Mă întorc în lanțuri în locul în care am suferit cum poate n-o să mai sufăr niciodată, în locul care-mi trezește numai amintiri dureroase și neplăcute. Mă ține în viață doar speranța că voi pleca la timp ca să prind sfârșitul de an în București, alături de oamenii pe care i-am descoperit recent și de care n-aș mai vrea să mă despart niciodată.
Lăsând lamentările la o parte și revenind la subiectul inițial al acestui articol (cărțile, în caz că nu v-ați dat seama), am de gând să citesc mai mult și să nu mai urăsc cărțile atât de tare. Ca să nu mă plictisesc, voi încerca să citesc în autobuz „Gargui”, o carte pe care am cumpărat-o după ce am văzut-o la o colegă de grupă. Vedeți voi, eu fac tot ceea ce fac în urma unei recomandări. Dacă nu-mi recomandă cineva o carte sau un film, eu nu citesc și nu mă uit din proprie inițiativă. Asta e una dintre numeroasele mele ciudățenii. Mi-ar trebui un consilier permanent care să-mi spună că cărți să citesc și ce filme să vizionez, în urma experienței sale.
De vreo zi și ceva, mă bântuie titlul unei cărți pe care am citit-o doar pe jumătate. Vreau s-o citesc imediat cum ajung acasă. Este vorba despre cartea care dă și titlul acestui articol, „Iubirea față de aproapele”. Nu-mi aminteam autorul, așa că am dat un search pe Google. E scrisă de Pascal Bruckner și vorbește despre viața unui bărbat care alunecă treptat într-o viață de gigolo, ca urmare a educației pe care a primit-o în copilărie (din câte țin eu minte din ce-am citit, mama lui îi dădea bomboane ca să se dezbrace de față cu toată lumea). Deși unele scene au fost tăiate de editor, cartea rămâne un superb studiu despre prostituția masculină, care i-ar face chiar și pe cei mai fioroși bărbați să roșească.
Cum am cumpărat noi, familie decentă și serioasă (yeah, right!), cartea asta, e foarte amuzant. Eram cu maică-mea în mall-ul din Râmnicu Vâlcea și se apropia ziua bunicii. Și ce dracu’ să găsim mai potrivit decât o carte?! Partea proastă era că eu și mama trebuia să alegem cartea. Maică-mea e la fel ca mine: alege o carte după copertă, sau după biografia autorului. Se plimbă ea vreo juma’ de oră prin librărie ca oaia prin iesle și ochește în cele din urmă o carte. O întoarce și citește un sfert din ceea ce scria pe spate. Vede ea cuvinte precum „eseist”, „filosof”, „scriitor prețios” etc. și se hotărăște s-o cumpere, convinsă că a dat peste un roman de valoare. Eu n-am zis nimic. Eram sictirit de faptul că alegeam o carte drept cadou.
Pe drum, pentru că mă plictiseam teribil, i-am cerut cartea ca să mă uit prin ea. Și, când am văzut că aproape fiecare pagină conținea câte-o expresie din câmpul lexical al cuvântului „pulă”, am râs în sinea mea și mi-am zis „OMG, o să facă infarct baba când o să citească asta”. Și cam așa a și fost. Timp de vreo juma’ de oră a urlat încontinuu la mama: „Ești tâmpită la cap?! Tu vrei să mă omori? Ăsta-i cadou?! Scroafo!”. Am salvat cartea din gunoi și-am citit primele o sută de pagini. Eu sunt un ciudat și jumătate când vine vorba de chestiuni sexuale, așa că mi-a plăcut, evident. Regret doar că n-am apucat s-o termin, însă-mi promit mie însumi că o să fac asta de îndată ce ajung acasă.
Nu știu dacă o să mai apuc să scriu vreun articol până plec… Sunt trist și deprimat din cauză că las în urmă Bucureștiul cu tot ce înseamnă el și nu vreau să mă apuc să scriu din nou articole emo. Mi-e frig, deși calorifele sunt fierbinți. Îmi vine să bocesc, dar cred că mi-e prea rușine să fac asta. (oftează) Cred că mă duc să-mi fac un ceai fierbinte de mentă… 
Isterie de iarnă
Dacă primăvara e timpul pentru astenie, iarna e timpul pentru isterie. Mai ales în București. Nu știu cum se face că, de fiecare dată când ninge în Capitală, toată lumea o ia razna. Traficul se blochează, „Drumul Sării” devine subit „Drumul Plângerii”, iar oamenii devin mai nervoși, mai agitați și mai grăbiți.
Toată vara ne plângem că nu mai avem loc în autobuze, tramvaie și troleibuze, dar ce să mai zic iarna, când ne luăm fiecare ce-avem mai gros pe noi și ne dublăm gabaritul!? Și uite-așa stăm ca niște ouă într-o clocitoare, fără să ne putem mișca și fără să putem respira, din cauza hainelor masive pe care le punem pe noi. De coborât la stația care trebuie nici nu se mai pune problema. Îmbulzeala e atât de mare încât uneori n-ai cum să-ți croiești loc prin mulțimea de moși și babe care, după ce că se mișcă cu viteza luminii stinse, se mai și încăpățânează să stea în fața ușilor. Și dacă îndrăznești să-ncerci să-ți faci loc, ceea ce e dreptul tău până la urmă, tot tu ești ăla nesimțit și prost-crescut.
Eram ieri în 91, venind spre casă după ce nu dormisem o noapte întreagă și după o labageală tristă la examenul de Etică. Trolul, așa cum îl știu dintotdeauna: plin de moși și babe care n-au altceva mai bun de făcut decât să se fâțâie prin oraș de dimineața până seara, în loc să stea acasă, lipiți de calorifere, să-și calmeze reumatismul. Toate bune și frumoase! La Eroilor, se urcă o băbuță vai de steaua ei, trăgând după ea un cărucior de cumpărături. Arăta ca o boschetară veritabilă și de-abia-și târa bășinile. Când s-a așezat în sfârșit pe un scaun, am observat că avea un carton atârnat de gât pe care scria „SUNT BOLNAVĂ”.
Aici ar veni partea în care ar fi trebuit să mi se facă milă, nu? Ete pula! Ce-ar fi să începem să ne scriem toți necazurile pe cartoane și să ni le agățăm de gât?! Credeți că i-ar păsa cuiva? Din părți! Hoașca n-a mârâit nimic tot drumul. A stat liniștită în colțișorul ei până am ajuns la Moghioroș, când s-a ridicat și s-a profilat strategic în fața ușii. Întâmplarea a făcut ca și eu să vreau să cobor la aceeași stație (stau cu o stație mai încolo, dar la Moghioroș urcă o grămadă de lume și nu mă mai pot da jos).
În fața mea, un moșuleț cu o căciulă de astrahan pe cap, iar în fața moșulețului, baba în cauză cu cărucior cu tot. Se deschid larg ușile (în fața lor, evident, o ditamai băltoaca și un morman de zăpadă), iar baba dă să coboare. Însă are o dilemă existențială, mânca-o-ar ciuma: să coboare ea prima, sau să coboare căruciorul? Face un pas în față, apoi altul în spate, revine la poziția inițială, coboară căruciorul, constată că n-a făcut o mișcare inteligentă, apoi îl urcă înapoi în trol. Toate astea în timp ce vreo zece suflete așteptau să coboare în spatele ei.
Și baba nu se lasă! Repetă mișcările descrise mai devreme, se fâțâie în toate părțile, dar tot nu-și dă seama cum să coboare fără să se ude. Moșul din fața mea, la care eu mă așteptam să fie un pensionar respectabil, cu principii, lasă plasele deoparte și-mi împinge baba direct cu fața-n zăpadă. Baba se duce blană, plonjând în băltoaca de pe trotuar, iar căruciorul peste ea. Am rămas tablou! Aș fi făcut eu asta, dar toată lumea m-ar fi acuzat că sunt un puști prost-crescut, lipsit de respectul pentru cei mai în vârstă.
Moșul, satisfăcut, își scutură mâinile, ca și cum ar fi vrut să-i zică „Așea, făi! Acu’ dă din mâini și din picioare, ca să faci îngerași în zăpadă!” Lumii nici că-i pasă de baba lungită în băltoacă. Iese bulucul din trol, alții se urcă liniștiți, iar ea rămâne înfiptă cu capul în zăpadă. Nu m-aș fi așteptat să-i pese cuiva. Prima mea trântă în București a fost în pasajul de la Universitate, unul dintre cele mai aglomerate locuri din Capitală. Și, deși eu muream de rușine pentru că aveam impresia că o să râdă toată lumea de mine, am constat stupefiat că ăia nici măcar nu mă vedeau, darămite să râdă. Altceva m-a mirat pe mine: dacă nici măcar boșorogii nu se mai respectă atunci când vine iarna, unde dracu’ o s-ajungem?
Cam atât cu dilemele existențiale pe ziua de azi. Am de organizat un private party în weekend și numai lista de băuturi (alcoolice, evident) o să-mi ia câteva ore bune. Vă salut și vă sfătuiesc să nu vă lăsați prinși în isteria de iarnă care pune stăpânire peste București în fiecare an.
Introspecție solitară
Ciudat… Cu un an în urmă, râdeam cu Alexandra – o fostă colegă de apartament – de asocierea bizară de termeni din titlu. Pentru noi însemna „masturbare”. În seara aceasta, sau mai bine zis în dimineața aceasta, pentru că afară deja se crapă de ziuă, am descoperit noi valențe ale expresiei.
Imediat după Balul Bobocilor… Pardon! „Media Night”, că suntem la jurnalism și trebuie să scornim titluri pompoase și NEAPĂRAT în limba engleză pentru un eveniment banal, am plecat spre casă. Am mers pe jos din minunata zonă Rahova până la Universitate, de unde am luat un trol („troleibuz” pentru neștiutori) până în fața blocului în care locuiesc. Puteam să iau un taxi, ca să mă scutesc de mersul pe jos, dar n-am vrut. Întotdeauna am avut un sentiment de respingere față de taxiuri, mai ales când vine vorba să mă urc singur într-unul la o oră destul de matinală.
Mi-a prins bine să mă plimb de nebun pe străzile magnificului București, să las frigul să-mi pătrundă-n oase și, cum spun americanii, „to get in touch with myself”. Cu ocazia acestei promenade nocturne, mi-am dat seama cât de singuratic pot să fiu uneori și cât îmi place să mă pot auzi gândind, fără ca altcineva să mă bruieze. Mi-am mai dat seama și de faptul că până acum toată viața mea a stat sub semnul singurătății, chiar dacă eram într-o relație. Mereu am avut impresia că, oricât de implicat aș fi într-o relație sentimentală, tot lipsește ceva… Nici acum nu-mi dau seama ce.
Presupun că în ochii celorlalți voi fi mereu un ciudat, un „freak”, un neînțeles. Gândesc altfel decât ar face-o unul de vârsta mea, am trecut prin experiențe care sfidează limitele excentricului și mereu privesc totul dintr-o altă perspectivă. Deși mi-am construit o mască socială destul de eficientă, doar atunci când sunt singur pot spune că sunt mulțumit de mine. Atunci nu mai trebuie să mă ascund. Povestea mea se joacă pe scena vieții, iar când cortina cade și luminile se sting, actorul priceput se schimbă, se transformă, redevine ceea ce nimeni nu a vrut să cunoască sau să descopere până acum.
Cred că pot să spun că „solitar” e numele meu mijlociu. Chiar dacă o să-l petrec acasă, cu familia, tot va fi cel mai singuratic Crăciun din viața mea. O să stau singur, ca-n fiecare an și-o să împodobesc bradul, ca ultimul loser și-o să mă târe mama pe la toate rudele și cunoștiințele, ca să fiu asaltat de eterna întrebare „Ți-ai găsit și tu o gagică?”. Și iar o să spun un „Nu!” hotărât și-or să se holbeze toți la mine de parcă cine știe ce-aș fi făcut. What the fuck is wrong with these people?!
În dimineața asta, singurătatea mi-a prins bine, totuși. Mergeam singur pe stradă, ascultându-mi pașii. Îmi place să port pantofi. Nu e o fiță, ci pur și simplu îmi place zgomotul produs de pașii mei atunci când sunt încălțat cu pantofi. Și totuși, poate am fost prea mult timp singur… Da, pentru că am suferit și acum mi-e frică să n-o pățesc din nou. Am suferit din cauza oamenilor, din cauza iubirii, din cauza prietenilor etc. Dar poate că n-ar trebui să-mi pun lacăt inimii și să mă închid în mine. Poate că a venit timpul să simt din nou, să profit de faptul că sentimentele mele au ajuns la maturitate și am depășit (sper) faza crush-urilor adoloscentine.
Singurul lucru care a stat între mine și gândurile mele în dimineața asta a fost pișarea cruntă care m-a chinuit toată seara. De trei ori am mers la buda din club, de fiecare dată fără succes. Și cum să mă mai pot pișa eu liniștit, când din cabina îngustă a budei în care urma să intru eu au ieșit doi tipi?! Nu e vorba de șoc, am asistat la orgii mult mai perverse de-atât, însă pur și simplu mi s-a blocat vezica.
Gata! Nu mai scriu… Sunt obosit și răvășit de gânduri. În plus, cică mă duc și la facultate, deși n-am închis un ochi în noaptea asta. Mă ține în viață doar gândul că dup-aia o să-mi închid celularul, o să trag fixurile din priză și-o să dorm ca porcu’ vreo douăzeci de ore. So help me God!
Amintirile unei copilării inexistente
Probabil ăsta va fi cel mai dificil de scris articol din toată cariera mea de blogger, așa că va trebui să mă înarmez încă de pe acum cu mult curaj și răbdare. Spun asta, întrucât e vorba despre un articol extrem de personal, în care voi vorbi despre viața mea (mai mult pentru mine, decât pentru alții) și în care voi spune lucruri pe care prea puțini le cunosc.
Vin sărbătorile de iarnă. Poate de aceea simt nevoia să scriu acest articol, ca un rezultat al perioadei depresive prin care trec în apropierea fiecărui Crăciun. De ce mă deprimă Crăciunul? E simplu! Pentru că se leagă de copilărie. Copilărie pe care eu nu am avut-o, așa cum mi s-a tot spus în ultimele zile. Sau am avut-o, dar a fost diferită (în sensul negativ al cuvântului) de a celorlalți.
Prin ceea ce voi scrie în continuare nu vreau să se înțeleagă că provin dintr-o familie înstărită. Situația mea financiară contează prea puțin pentru mine. N-am avut niciodată nici prea mult, nici prea puțin. Singurul reproș pe care aș putea să-l aduc e că întotdeauna ceilalți au avut așteptări mari de la mine. De la o vârstă prea fragedă, pe umerii mei au atârnat responsabilități specifice adulților.
Când ceilalți copii se bucurau de primele raze de soare și de ghioceii proaspăt răsăriți de sub zăpadă, eu luam lecții de călărie. Plăpândele flori, firele proaspete de iarbă, frumusețea primilor ani ai copilăriei, toate piereau zdrobite sub copitele calului. Poate de aceea florile şi parfumul lor nu mi-au trezit niciun sentiment pentru o bună bucată de timp. Mi se incocula ideea de autoritate ori de câte ori învățam cum să stăpânesc animalul care se zbătea sub mine și n-aveam cum să mă împotrivesc.
Când ceilalți copii ieșeau la joacă după școală, eu stăteam închis în casă, scriind teme suplimentare sau citind. Îi vedeam adeseori pe strada mea, sărind veseli, cântând, jucând șotronul… Lucruri pe care adulții din jurul meu nu mi le interziceau, dar îmi dădeau de înțeles că sunt inutile. Ajunsesem să le interiorizez, să cred și eu în ceea ce mi se spunea și să mă închid în camera mea cu orele pentru a scrie sau pentru a citi. Când am ajuns în ciclul gimnazial, eram deja cunoscut drept „copilul care a citise peste o mie de cărți”.
Copilăria mea a stat sub semnul singurătății. Nimeni nu era suficient de bun, nimeni nu se ridica la nivelul meu. Nici acum, când m-am detașat oarecum de copilărie, nu pot să spun că am un prieten adevărat (în afară de blogul ăsta amărât, unde mai scriu din când în când). Singurătatea îmi prinde bine uneori, dar sunt momente în care devine apăsătoare. Presupun că astfel am avut timp să mă cunosc mai bine pe mine însumi, ceea ce nu e un lucru chiar atât de rău.
Apoi, am luat lecții de pian. Când ceilalți copii se plimbau nestingheriți pe biciclete, mâinile mele mângâiau grațios claviatura pianului. Muzica mea nu se putea compara cu râsetele țâncilor care treceau prin fața ferestrelor larg deschise, cățărați pe bicicletele lor multicolore. Am fost învățat de mic să gândesc ca un om mare, să cataloghez toate plăcerile copilăriei ca pe niște frivolități inutile. Poate de aceea nici la ora actuală nu știu să merg pe bicicletă și îi invidiez pe cei care sunt în stare s-o facă.
În liceu, în timp ce colegii mei chiuleau de la ore și mergeau să descopere gustul alcoolului, eu rămâneam la ore, ca nu cumva să fac vreo absență. Nu m-am spetit învățând, pentru că nu puteam toci, dar eram conștiincios și făceam totul ca la carte. Vara, când alții plecau grupuri-grupuri la munte sau la mare, eu luam lecții de canto. Nu zic că au fost inutile, însă au fost dureroase, atât fizic, cât și psihic.
Aș putea să scriu la nesfârșit despre cât de seacă și de tristă a fost copilăria mea, însă cu fiecare amintire scoasă din trecut, depresia mea se adâncește. Nu-mi plâng de milă. Printre puținele lucruri utile pe care le-am învățat până acum se numără, din fericire, și demnitatea. Desigur, am avut și momentele mele de rebeliune, dar au fost prea puține ca să conteze în vreun fel.
Și-acum, să revenim la Crăciun… Aș fi vrut și eu ca măcar o dată în viața mea Crăciunul să aprindă în sufletul meu lumina pe care o aprinde în ochii tuturor copiilor din lume. Aș fi vrut și eu să primesc banane, portocale sau alte mizilicuri în locul unor obiecte ale căror utilitate nici măcar nu o cunoșteam la momentul respectiv. Drept cadou, aș fi vrut o bicicletă, fără să mi se spună că e inutilă și periculoasă. Aș fi vrut, aș fi vrut…
(oftează cu amărăciune): Aș vrea ca măcar o dată-n viață să beau cea mai ieftină și mai proastă vodka de pe piață alături de niște oameni veseli. Aș vrea să mănânc cartofi prăjiți cu mâna, să simt textura alimentelor cu buricele degetelor. Aș vrea să pot asculta o melodie fără s-o judec din punct de vedere al ambitus-ului sau al vibrato-ului. Aș vrea să stau întins pe iarba udă și să mă uit la stele. Aș vrea să cânt la un pian fără să țin cont de reguli, până când structura lui se va prăbuși sub greutatea mâinilor mele. Aș vrea să alerg, să mă opresc pe marginea unei stânci, să strig „Sunt liber!”, apoi să mă arunc în mare. Aș vrea să-mi simt inima bătând până aproape să-mi spargă pieptul de dragoste și de pasiune. Aş vrea să-mi dau săruturi umede sub clar de lună cu cineva care ține la mine. Aș vrea să pot fi eu tot timpul, dincolo de imaginea pe care am învățat atât de bine s-o impun.
Venirea la București m-a pus față în față cu propria viață, mi-a dat ocazia să cunosc oameni minunați și oameni mai puțin minunați, cărora în pofida a orice mi-ar fi făcut nu le port pică. De la fiecare am învățat câte ceva. De unii m-am atașat în mod ireversibil (cu precădere de cei alături de care mi-am petrecut weekend-ul trecut, ei fiind printre puținele persoane în prezența cărora am putut să fiu eu însumi), pe unii poate i-am judecat în mod greșit și cu ocazia asta îi rog să mă ierte. Nu vreau să-mi folosesc copilăria drept scuză, însă sunt (fie că vreau sau nu) rezultatul acelor ani.
Știu că mâine, când încrederea în mine însumi o să revină la parametri normali, voi regreta că am scris tot ce-am scris mai sus. Poate că voi șterge articolul, însă mă bucur că măcar pentru moment am reușit să mă descarc cât de cât.
ACESTA este adevăratul Boy_Out_Of_Hell… EU SUNT Boy_Out_Of_Hell (și sunt mândru de asta)!
Pentru 9 oameni EXTRAORDINARI
1 decembrie, 5 dimineața. N-am somn. Pur și simplu n-am somn. În ultimul timp, mi-am cam ignorat blogul și tot ce ține de blogosferă. Facultatea m-a ținut destul de ocupat. Cred că ăsta e motivul principal pentru care n-am mai scris nimic în ultima vreme. Dar în ultimele zile am trecut printr-o experiență pe care mi-e greu s-o descriu în cuvinte. Nu sunt o fire siropoasă și nici nu fac complimente gratuite, însă pentru mine ultimele zile au fost minunate, „de vis”, splendide și lista de adjective ar putea continua la nesfârșit.
„Interferențe Europene în mass-media pentru Tineri” – așa s-a numit seminarul la care FJSC m-a trimis împreună cu alți 9 colegi. Probabil ăsta e singurul lucru pentru care pot să spun că sunt cu adevărat recunoscător facultății până în momentul de față. Deși titlul sună foarte pompos, nu a fost deloc un seminar. Desigur, s-au ținut cursuri, am participat la diverse workshop-uri, însă eu aș vrea să privesc dincolo de latura aceasta pur academică.
Pentru mine, zilele petrecute la Moieciu de Jos (Bran) au fost o adevărată lecție de viață. Știu, sună exagerat, însă ce am prețuit eu cel mai mult la experiența asta a fost faptul că am ajuns să cunosc oameni din facultate pe care înainte nici măcar nu-i salutam, oameni pe lângă care treceam aproape zilnic fără ca nici măcar să-i observ. Desigur, fiind vorba de FJSC, eram la curent cu bârfele și răutățile referitoare la fiecare dintre ei. Probabil de-asta aveam un oarecare sentiment de reținere vineri dimineața, când m-am urcat în tren alături de ei.
Dintre acești 9 oameni extraordinari, n-o cunoșteam decât pe Teo, pentru că mi-e colegă de grupă și ne știm de vreun an și ceva. Impropriu spus „cunoșteam”; „credeam că o cunosc” ar fi o expresie mult mai potrivită. În aceste zile, am văzut o latură a ei care mi-a plăcut enorm și care m-a făcut să regret dacă am judecat-o vreodată. Și în plus, ei trebuie să-i mulțumesc că m-a invitat să particip la acest seminar. Dacă n-ar fi fost ea, eu n-aș mai fi aici, scriind acest articol. Și trebuie să recunoaștem cu toții că dacă n-ar fi fost ea n-am mai fi avut febră musculară de la atâta râs.
Pe ceilalți nu-i cunoșteam mai deloc. Diana și Dorina, colegele mele de la grupa I, mi-au transmis mereu vibrații pozitive. Cu toate acestea, relația noastră înainte de această mini-vacanță era una strict colegială. După aceste câteva zile, nu pot decât să spun că sunt FOARTE TARI amândouă. Bine, Dorina nu se pricepe deloc la mimă, dar când vine vorba de schizofrenice, se descurcă al dracului de bine.
Cu ele trei mai interacționasem în cadrul facultății, dar cu ceilalți nu mai avusesem nimic de-a face. Pe băieții de la grupa 2 nu-i cunoșteam decât din vedere. Pe Alex îl știam drept Mister Boboc 2008, iar pe ceilalți doi, Vlad și Vladimir (oltean de-al meu, căruia „îi place” girafele) nu-i văzusem decât prin facultate. Zilele acestea, am râs împreună, am băut cot la cot, am dansat, ne-am distrat și am făcut mișto unii de alții (Vladimir, fii mai atent pe unde-ți lași paltonul!), ceea ce sincer nu mă așteptam să se întâmple.
Și pe Claudiu, care e cu un an mai mare ca noi, îl știam tot de la Balul Bobocilor, drept prezentatorul care a salvat seara după prestația jalnică a lui MC Icsu, sau cum dracu’ l-o mai chema. Foarte tare tipu’! Mult timp de-acum încolo o să-l asociez cu tot ce ține de cuvântul „hiene”. Pe Ionuț nu știu dacă l-am văzut de vreo trei ori pe la facultate. Poate nu vine la cursuri (și-l înțeleg). Oricum, am rezonat destul de bine. Vorba unuia dintre noi: „A tunat și ne-a adunat!”
Constantin, care e și el cu un an mai mare decât noi, a părut foarte distant la început, însă s-a integrat și el în grupul nostru. De la el am fumat primul L&M roșu (în vârfu’ muntelui nu găsești Dunhill). A fost cea mai proastă porție de tutun din viața mea, dar presupun că a fost mai bine decât să nu fi fumat deloc.
N-o să mă apuc să detaliez ce-am făcut noi în astea 4-5 zile, pentru că sunt experiențe personale (unele ale dracului de personale – „Like a virgin” / „Trage fusta mai jos”, pentru cunoscători), care-și pierd farmecul odată împărtășite altora. O să mă limitez doar la a spune că ne-am distrat fantastic și-am râs până ne-a plesnit vezica. Eu, unul, nu am mai râs așa de când mă știu. Trebuie să menționez că și trainerii au fost bestiali și că mie, cel puțin, mi-au depășit cu mult așteptările. Personalul pensiunii în care am fost cazați a fost de-a dreptul remarcabil, iar zona Moeciu de Jos e una dintre puținele zone ale României despre care pot spune că e într-adevăr superbă.
La final, aș vrea să reamintesc despre conceptul de televiziune lansat de PRO TV – „Jos pălăria!” Poate că n-are nicio legătură, la o primă vedere. Acești 9 oameni alături de care am stat în aceste zile n-au salvat țara, n-au făcut minuni și nici opere de caritate. Însă eu îi consider extraordinari pentru că există, pur și simplu și pentru că mi-au dat ocazia să nu-i mai privesc ca pe niște simpli colegi de facultate. De-acum înainte, oricine-mi va mai spune ceva rău despre acești 9 oameni, va primi (cu dedicație) o flegmă-ntre ochi. Aceste 9 persoane mi-au câștigat respectul pentru totdeauna, ceea ce mă face să sper că de-acum încolo nu ne vom privi ca niște străini atunci când vom trece unul pe lângă celălalt. În orice caz, mă-nclin în fața acestor 9 oameni extraordinari și spun hotărât: JOS PĂLĂRIA!
P.S.: Mă duc să beau două pahare cu apă după atâte vorbe dulci. 
Dor de București
Nici n-am ajuns bine acasă, că mi-e dor de București. Unii ar spune că sunt cu capu’. Cum să-ți fie dor de un oraș ca Bucureștiul!? Un oraș sufocant și sufocat în același timp? Cum să preferi Bucureștiul în locul orașului natal, de care te leagă atâtea amintiri!? Nici eu nu pot să explic. Știu doar că nu-mi place acasă și vreau să mă întorc. Cât mai repede.
Mi-e dor de aglomerație, de oameni, de magistrala de la Unirii, de Herăstrău, de Cișmigiu, de Carol, de toate acele locuri în care am fost și voi mai merge. Mi-e dor de prieteni, de colegi, de cei pe care i-am cunoscut. Oricât de aiurea sună, mi-e dor și de facultate, de clădirea-frigider în care-mi voi petrece mulți ani de-acum încolo. Mi-e dor de cafenele, de ceainării, de viața în marele oraș…
Am avut grijă ca vineri, înainte să plec, să mă plimb prin locurile pe care le iubesc și de care voi rămâne legat pentru tot restul vieții. Am vrut să iau cu mine imaginea lor, să-mi țină de urât în toate aceste zile în care voi fi departe de București. Când m-am urcat în mașină cu destinația Râmnicu Vâlcea, doar prezența verișoarelor și a mătușii mele m-a oprit să nu izbucnesc în plâns. De altfel, ar fi fost și culmea să bocesc doar pentru că plec din oraș câteva zile. După jumătate de oră de nervi întinși la maxim, am reușit să ieșim pe autostradă. În gândul meu, îi înjuram pe șoferii care veneau din sens opus. Îi consideram norocoși, pentru că ei intrau în București, în timp ce eu ieșeam.
Ca să dau la o parte sentimentul exagerat de melancolie, o să amintesc de o întâmplare amuzantă (pentru unii) și ciudată (pentru mine). Mi s-a întâmplat chiar înainte să plec, în timp ce mă îndreptam spre apartamentul verișoarelor mele din Drumul Taberei. Înainte să încep, trebuie neapărat să precizez că întâmplări ca aceasta mă fac să-i dau dreptate Valentinei. Chiar există muuulți obsedați pe lumea asta!
9:35. Aleea Arutela. Nimeni prin preajmă. Merg gâfâind, cărând laptopul meu (cel mai greu laptop din lume!) și încă o plasă cu haine, parfumuri și alte obiecte asemănătoare. De obicei, se întâmplă ca mintea mea să fie plină cu idei diverse. Ei bine, acum mintea mea era golită de orice idee. Nu mă gândeam la nimic. Mergeam pur și simplu.
La vreo cincizeci de metri în față, un bărbat de vreo patruzeci de ani se oprește și mă salută. Mă uit lung la el. Nu-l cunosc. Nu l-am văzut în viața mea. Nu știu ce vrea. Îl ignor. Continui să merg și trec la vreo jumătate de metru depărtare de el. După ce mai merg eu ce mai merg, dintr-o dată, mă pomenesc cu el mergând pas la pas cu mine. Nu știu dacă tricoul roz pe care-l aveam pe mine a fost de vină, dar m-am trezit cu el zicându-mi în șoaptă:
- - Nu vrei să-ți sug p**a?
- - NU! Spun eu, încercând să trec peste șocul propunerii sale. Merg mai departe, dar obsedatul insistă.
- - Haaai… Numai puțin.
- - NU!
- - Hai, nu fii timid!
- - Da’ nu sunt timid! Îi răspund eu, enervat. Numai că NU VREAU!
Grăbesc pasul, iar individul rămâne puțin în urmă, în fața scării unui bloc. Mă tot îndeamnă să vin cu el, dar eu cotesc la dreapta ca să nu-l mai aud. Cred că am ajuns într-un suflet la verișoarele mele. Doar melancolia despărțirii de București a reușit să învingă șocul prin care treceam.
Ajuns acasă, i-am povestit mamei, iar ea, femeie, dureros de sinceră câteodată, mi-a spus: „Păi vezi că ești prost? Ți-am spus să nu mai pui tricoul ăla pe tine!”.
———–
P.S.: Știu că se apropie noaptea Învierii. Nu sunt un tip credincios de felul meu, dar găsesc în sărbătoarea asta un prilej de a le ura celor dragi lucruri frumoase. Aveți grijă totuși să nu faceți dracu’ vreo indigestie de la atâta mâncare și să nu vă îmbătați ca porcii, ca apoi să faceți lucruri pe care mai târziu să le regretați!
Paște(ți) Fericit(i)! 
Iisus te iubește!
Spuneam la sfârșitul articolului intitulat „Voyeurism de ocazie” că, sătul de vecini octogenari, gândaci și obsedate, mă gândesc foarte serios la perspectiva mutării în cămin. Ei bine, uite c-am făcut-o și pe-asta. Și-am făcut-o în stil mare, cum doar eu o puteam face. Nu m-am mutat în orice cămin. Regie? Poligrafie? Nu, nici vorbă! M-am mutat într-un cămin privat din Crângași, care aparține Institutului Teologic Baptist. Eu, Toma necredinciosul, ateul, m-am mutat într-un cămin aflat sub supravegherea bisericii. Nu contează că nu-i ortodoxă, tot biserică se cheamă. Mai bine de-atât nici că se putea! Știu… Mă iubește soarta asta așa de mult, încât mereu găsește o modalitate să-mi dea-n cap când mă aștept mai puțin. Cum dracu’ a nimerit unul ca mine, care nu crede în Dumnezeu, între niște oameni care vorbesc despre Iisus cu pofta cu care vorbesc eu despre sex!?
Să zicem că a fost și alegerea mea (în lipsa altei opțiuni), dar nu mă așteptam la așa ceva. Eu credeam că ortodocșii sunt bisericoși. La dracu’! Ăștia din cămin sunt și mai și! Ba mai mult, am nimerit în cameră cu doi colegi care nici măcar „dracu’” nu scot din gură, ca să nu mai vorbesc de alte înjurături și care se uită la mine ca la mașini străine atunci când râd ca disperatul la SouthPark; nu fumează și sunt și pudici pe deasupra, lucru neobișnuit pentru mine, care mă dezbrac fără menajamente și care înjur ori de câte ori simt nevoia. Imaginați-vă că atunci când unul din ei se schimbă, ceilalți trebuie să se întoarcă cu fața la perete. Așa ceva nu făceam nici la grădiniță!
Revenind la partea divină, camera noastră e tapetată cu postere imprimate cu diverse mesaje religioase. Pe ușa unuia dintre dulapuri stă scris: „Domnul este un Dumnezeu care știe totul și toate faptele sunt cântărite de EL” și „Încredințează-ți lucrările în mâna Domnului și îți vor reuși planurile”. Pe unul dintre pereți e lipit un poster cu floricele, pe care scrie: „Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Domnul”. Să nu uit de cele două calendare pe filele cărora sunt scrise mesaje asemănătoare. Unul stă deschis la luna ianuarie, iar pe fila corespunzătoare lunii scrie „Crede în Domnul Isus Cristos și vei fi mântuit” (Yeah, right!) Altul e deschis la luna decembrie, căreia îi corespunde următorul mesaj: „Domnul a răspuns lui Iov și a zis: <<Ai ajuns tu până la cămările zăpezii?>>” Cred că o să mi se facă greață!
Nici oglinda n-a scăpat, săraca, de sutele de hârtiuțe pe care stau scrise diferite rugăciuni și meditații zilnice. Mai mult decât atât, n-ai loc s-arunci un ac de-atâtea biblii și cărți religioase. Cei doi colegi de cameră au și un limbaj specific, pe care eu nu-l înțeleg. Ei nu zic: „Azi am primit o mărire de salariu”. Ei zic „Azi m-a binecuvântat Dumnezeu cu o mărire de salariu!” La dracu’! Într-o zi o să-i aud zicând „M-a binecuvântat Dumnezeu cu juma’ de kil de urină, ca să mă pot pișa!”
Tocmai când credeam că nu se poate mai rău de-atât, unul dintre cei doi colegi de cameră mă întreabă pe neașteptate: „Te deranjează muzica creștină?” Ce dracu’ era să zic!? Că eu mai degrabă cred în extratereștri decât în Dumnezeu? Am tăcut din gură și m-am pregătit pentru ce era mai rău. Spre marea mea uimire, n-au urmat versuri care-l proslăveau pe Dumnezeu, ci versuri care păreau mai degrabă compuse pentru a spăla creierul: „Vreau să zbor cu Iisus”, „Vreau să fiu alături de Iisus”, „Vreau să merg desculț prin iarbă cu Iisus”. „Bine că nu vrei să ți-o și tragi cu Iisus, că doar asta mai lipsește!”, mi-am spus eu în gând în timp ce-mi îndesam în urechi noua mea pereche de căști intraauriculare și am dat drumul la niște muzică ceva mai aproape de lumea reală.
Concluzia: „Iisus te iubește!”, așa cum scrie pe un abțipild de la intrare. Și mă iubește și pe mine, al dracului de mult! De fapt, Iisus ne iubește pe toți. Atât de mult, încât ne-a dat dureri de dinți și de măsele, de parcă n-am fi avut destule „daruri” din partea lui.
Voyeurism de ocazie
Toată viața mea am stat la casă. Acum că m-am mutat în București pentru a urma facultatea, sunt nevoit să înfrunt provocările vieții la bloc. Desigur, unele lucruri mi se par amuzante, ca plimbatul cu liftul, de exemplu. Însă sunt și unele lucruri care mă enervează și care adaugă stress suplimentar într-o perioadă a vieții mele de student în care nervii sunt ultimul lucru de care am nevoie.
Pentru început, a trebuit să mă obișnuiesc cu faptul că sub și deasupra mea locuiesc oameni. Asta a însemnat adio tropăială, adio oale și farfurii trântite pe jos, adio gălăgie, adio… tot! Dar oare e vina mea că atunci când dau drumul la apa de la robinet, zgomotul făcut de aceasta trezește tot blocul? Oare e vina mea că spațiul este atât de îngust în bucătărie încât e imposibil să nu scapi ceva din mână, indiferent de câtă dexteritate ai avea?
Nu doar că a trebuit să fiu mai atent la nevoile vecinilor, ci a trebuit să îndur și țeava comună de canalizare care trece prin apartamentul meu. Țeava ca țeava, că nu m-ar durea pe mine de-o bucată de metal, dar duhoarea care iese uneori din chiuvetă e insuportabilă. Pute de-ți mută nasul din loc! Paradoxal, țeava de colectare a dejecțiilor din WC-uri nu emană niciun miros. Nici nu vreau să-mi imaginez ce dracu’ aruncă oamenii ăștia în chiuvetă.
De câteva săptămâni încoace, m-am trezit și cu niște musafiri nepoftiți, cărora le place atât de mult apartamentul încât nu mai vor să plece. Sunt lungi, maronii și au mai multe picioare. Da, sunt gândaci de bucătărie, însă nu orice gândaci, ci gândaci bucureșteni, cu fițe și pretenții. Le plac numai suprafețele curate, de obicei cele curățate recent. Ah, și mai au o preferință. Le place foarte mult uleiul. Ori de câte ori vreau să prăjesc ceva, mă trezesc cu vreo doi-trei în tigaie, cu ștalabele-n sus, holbându-se la mine. Că tot mă întreba cineva zilele trecute ce lucruri noi am învățat la București, uite că aici am învățat să fiu paranoic, întrucât mi se pare că văd gândaci mișunând peste tot: în cafea, în pat, ba uneori am impresia că sunt și pe mine, iar atunci încep să mă scutur mai rău decât aș face-o dacă aș avea epilepsie.
Și uite-așa ajungem la cel mai negru capitol din viața unui (b)locatar: vecinii. De dragul lor, am încercat să fac cât mai puțin zgomot, să le deschid ușa de la intrare ori de câte ori aveau prea multe bagaje, să le țin liftul, ba chiar am încercat să fiu și respectuos. Și toate astea, pentru ce? Eu ce-am primit în schimb? Multă gălăgie de la administrator, care stă deasupra și care găsește motiv de petrecere din orice, lătrături enervante de la potaia vecinei (a dracu’ javră te miroase imediat cum ieși din lift) și scandaluri săptămânale de la niște oligofreni care stau câteva etaje mai sus. Nu e săptămână în care să nu auzi „Lasă-mă-n pace că mă omor” sau „Vă omor pe toți!”
Și ăștia sunt doar vecinii de la etajele superioare. Cel de la trei (eu stau la patru) e sonat de-a dreptul. Pe lângă faptul că e boșorog (previzibil, doar stau în Drumul Taberei), mai e și bețiv. A fost în stare să ne aducă poliția la ușă, pe motiv că am făcut gălăgie, că să nu mai spun că bate în țevile de calorifer încât mă mir de unde mai sunt bietele de ele. Poate că decrepitudinea vine odată cu vârsta, asta nu pot să știu, dar dacă vrea liniște de mormânt, să se ducă dracului la cimitir, ori de bunăvoie, ori cu picioarele-nainte.
Citind până aici, nimic nu pare să aibă legătură cu titlul. Ei bine, acum vine partea cea mai interesantă. Niciodată nu mi-am făcut probleme pentru intimitatea mea atunci când stăteam la casă. Făceam ce voiam eu, mă dezbrăcam la orice oră, în orice cameră ș.a.m.d. Astfel, obișnuit cu viața la casă, nu m-am sinchisit nici aici să mă dezbrac noaptea, cu lumina aprinsă. Până acum câteva zile… Observasem eu că, atunci când eram în cameră, la unul dintre balcoanele blocului de vizavi (un bloc destul de apropiat de cel în care stau eu) se aprindea o lumină și apărea o siluetă feminină ale cărei forme nu le puteam distinge în întregime. N-am dat atenție acestui aspect. Deja eram paranoic cu gândacii, deci nu era momentul să încep să fiu paranoic și cu oamenii.
În urmă cu vreo două zile, la ora două sau trei dimineața, ieșisem pe balcon doar în pijamale, într-un ger de crăpau pietrele, ca să pot să prind Internet Wireless. Nu sunt net-addicted sau dependent de mess, ci încercam să-mi descarc bibliografia pentru un test la engleză. Lumina se aprinde și aceeași siluetă își face apariția pe balcon. Mă uit puțin ciudat, îmi spun că poate nu se uită la mine, dar văd că-mi face cu mâna. Mă uit în spate, în stânga, în dreapta. Nimeni! Evident, cine ar fi tâmpit să iasă la ora aia pe balcon? Am dat-o dracu’ de bibliografie, mi-am luat frumușel scula (adică laptop-ul) și am intrat în casă. Am stat vreo două ore pe întuneric, gândindu-mă la ce ar fi putut vedea perversa din blocul vecin atunci când eu, fără niciun fel de stress, mă dezbrăcam cu lumina aprinsă.
Nici nu știu de ce mă plâng… N-am zis eu că vreau experiențe noi!? Poftim experiențe noi! Acum, serios vorbind, viața la bloc m-a făcut să mă gândesc mai bine și să iau în calcul varianta căminului. Da… Cred c-o să mă mut la cămin.
Balul deșertăciunilor©
De zile bune urmăresc reacțiile celor care au participat luni, 15 decembrie, la balul organizat de Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Fie că sunt scrise pe forum, pe bloguri sau pe messenger, părerile sunt împărțite. Zile în șir am citit opinii care de care mai diversificate, argumente solide sau ușor demontabile și am fost martorul unor discuții aprinse, dacă nu „fierbinți” între oameni care ar trebui să încerce să-și vorbească civilizat, măcar de dragul colegialității. Recunosc că până în momentul de față nu am fost în stare să-mi formez o părere demnă de a fi împărtășită și celorlalți sau publicată aici, pe blog. Poate din cauza faptului că timpul este o resursă prețioasă pentru mine, sau poate din pricina evenimentelor recente, mi-au lipsit obiectivitatea și spiritul critic. Însă acum că acestea două s-au întors din vacanță, sunt mai mult decât pregătit să vorbesc pe larg despre un subiect care a dat naștere unor conflicte destul de urâte între colegii mei: balul bobocilor 2008.
Pus sub un nume pompos (Media Night 2008 – orice ar vrea asta să însemne), care reflectă „iubirea” (a se observa ghilimelele) noastră sau, mai bine zis, a organizatorilor față de limba română, balul bobocilor fejeseciști s-a vrut a fi un eveniment de mare anvergură, ceva cu totul altfel decât ce s-a organizat până acum. A ieșit, în schimb, o mare aiureală. Oricât s-ar disculpa organizatorii (prin „s-ar disculpa” se poate înțelege și „a arunca vina de la unul la altul”), nu există scuză pentru ceea ce s-a petrecut pe scenă (și nu numai) în seara balului.
Biletele au fost realizate sub forma unor legitimații de presă, ceea ce mi s-a părut o idee foarte originală. Păcat că n-a stat nimeni să le controleze. Pe scurt, fetele de la intrare, însărcinate cu verificarea „legitimațiilor”, nu s-au prea sinchisit de cei care intrau. Așadar, în club putea intra oricine. Eu mi-am făcut totuși datoria și am fost cinstit până la capăt, punându-le bucata de carton în fața ochilor. Probabil m-au înjurat în gând pentru că am îndrăznit să le întrerup discuția, dar… puțin îmi pasă.
Mi-a plăcut ideea de garderobă în interiorul clubului, chiar dacă tânăra responsabilă cu numerotarea boarfelor avea o mutră cam acră. E bine să știi că îți poți lăsa hainele care te feresc de frigul crunt al lunii decembrie, putând astfel să te destrăbălezi în voie pe muzica din club. Precaut din fire, mi-am păstrat cheile și celularul în buzunarul pantalonilor. Am fost mulțumit și de aspectul general al clubului „The Silver Church” (Da, e în România. Numele atestă mania românilor de a exagera cu anglicismele). M-a întâmpinat o încăpere destul de spațioasă, aerisită, aproape lipsită de fumul de țigară, decorată în stil gotic, de ale cărei arcade erau atârnate candelabre. Nu pot să spun că aspectul m-a luat prin surprindere, întrucât, ca un veritabil aspirant la o carieră în jurnalism, m-am documentat temeinic despre felul în care este amenajat clubul.
Cel mai OK nu mi s-a părut eranul imens cu leduri care lumina întreaga scenă, nici pupitrul DJ-ului care era undeva la balcon, ci barul. Deși am avut ocazia să cunosc barmani mult mai experimentați (adevărați maeștri ai shakerului), m-a bucurat faptul că acela a fost un BAR în adevăratul sens al cuvântului, unde puteai savura un cocktail delicios în timp ce priveai la barmanii care mânuiau cu îndemânare sticle cu diverse băuturi. Pentru că lumina nu era suficient de puternică, nu prea vedeai ce ți se turna în pahar (Vodka? Poate gin?), dar, la dracu’, era bun. Până la urmă, n-a murit nimeni (cred). Eu, unul, după un Mai Tai și vreo două Daiquri am uitat de toate inconvenientele și m-am rupt în figuri pe ringul de dans (și nici măcar nu era genul meu de muzică). Din păcate (pentru unii), conștiința și spiritul de observație au rămas active.
Despre prețuri, no comment. Eu oricum mă încadrez în categoria „big spender” și nu pun mare preț pe bani (ironic, nu-i așa?), deci e foarte posibil ca orice să mi se pară ieftin. Totuși, ca să citez un comentariu inteligent de-al dynei, „dacă era mai ieftin, era gratis”. Trust me, prețurile pot fi exagerate în multe cluburi bucureștene. Aici, un suc costa 5 lei, iar cel mai scump cocktail era, dacă-mi aduc eu bine aminte, 16 lei. Pomană, nu glumă!
După ce că nu mai erau locuri la mese (gentoaiele fetelor deja invadaseră toate cotloanele), organizatorii („dragii” de ei) s-au gândit să ne mai sufoce și cu un teanc de reviste expirate. Spun „expirate”, pentru că nu erau nici măcar de actualitate, ci vechi de mai mult de o lună. Slavă cerului, încă n-am ajuns atât de sărac încât să nu-mi pot permite o revistă (Atenție! Am zis „revistă”, nu rebut). Cei mai deștepți le-au călcat în picioare, alții, conduși de mania cleptomaniei românești, le-au îndesat în genți și le-au luat acasă. Pe post de hârtie igienică, presupun, pentru că am văzut și băieți disperați să plece acasă cu reviste precum „Cosmopolitan” sau „Marie Claire”. Ce dracu’ poate face un bărbat cu niște reviste ca astea, n-am nici cea mai mică idee.
Ce m-a scos din sărite a fost prezentatorul, un anume „MC Icsu”, care arăta de parcă ieșise dintr-o gură de canal. Îmbrăcat într-un tricou vai mama lui și niște pantaloni care semănau mai degrabă a canale de aerisire, a considerat că o bandană șmecheroasă ar completa imaginea lui de „bad boy”. În realitate, arăta ca un sticks în bătaia vântului. Și pentru că nu a putut să fie doar un dezastru vestimentar și-atât, a trebuit să deschidă și gura, ca să arate lumii cât de prost e, că de, prostul nu e prost destul până nu e și fudul. Preț de vreo două ore ne-a terorizat timpanele cu îndemnuri la sunete nearticulate precum „Aaaaa”, „Eeee”, „Yeeee”, de parcă am fi fost maimuțe sau papagali. Ceea ce n-a reușit tipul ăsta să înțeleagă a fost că noi eram studenți la Jurnalism, adică aveam destul creier încât să nu repetăm sunetele pe care le scotea el pe gură. În cele din urmă, s-a ales cu feedbackul dorit, tot nearticulat, venit de această dată din partea unor studenți mai tupeiști, sub formă de „Huooooo!”.
După ce Idioțenia Sa Prealuminată, MC Icsu, a părăsit scena indignat fiind de faptul că nu i-a mers strategia cu „Aaaa” și „Eeee”, rolul de prezentator i-a revenit unui băiat pe care ulterior am aflat că-l cheamă Claudiu. Deși nici el nu a fost consecvența întruchipată, s-a descurcat mult mai bine decât anonimul care s-a rupt în figuri la începutul serii.
Ajungând la cel mai important moment al serii, concursul de miss&mister, nu pot să spun decât că am remarcat (cu foarte mici excepții) dezastre vestimentare, combinații dezastruoase de haine și accesorii și o atitudine care nu-și are locul pe scenă și, mai ales, în fața camerelor de luat vederi. Din câte am înțeles, bobocii au fost nevoiți să-și asigure singuri ținutele (câte una pentru fiecare probă), ceea ce explică lipsa de inspirație în alegerea hainelor. Trecând peste asta, foarte mulți dintre ei au fost nesiguri, au greșit pașii și s-au lăsat copleșiți de emoții. Multe elemente, de la postură până la felul în care pășeau, nu au fost potrivite pentru ieșirea pe scenă.
Un alt lucru care m-a nemulțumit și m-a lăsat cu un gust amar a fost una dintre probele concursului, cea în care bobocii au fost întrebați despre DEEE (sper că n-am greșit numărul de „E”-uri). Nu știu exact ce înseamnă DEEE (ceva legat de ecologie în orice caz), dar știu că n-a fost frumos din partea organizatorilor să impună această probă, doar pentru a măguli sponsorul principal. Deranjant a fost și faptul că proba a fost aranjată, toți concurenții răspunzând corect la întrebările adresate. (Dubios, nu-i așa?)
Muzica a fost acceptabilă, în sensul că a existat varietate. Spre sfârșitul serii s-a prostit DJ-ul, pentru că a început să exagereze cu muzica twist și rock’n’roll sau cum s-o mai numi. Înțeleg să se facă un „remember” al anilor trecuți, dar nici chiar așa. Cu toate astea, studenții s-au distrat (nu știu dacă au făcut-o de bunăvoie și nesiliți de nimeni sau din cauza consumului de alcool). M-am distrat și eu în cele din urmă, dar nu mulțumită organizării (care a lăsat de dorit), ci datorită faptului că, de când sunt la această facultate, am învățat să mă adaptez cu succes chiar și celor mai neobișnuite situații.
În concluzie, Media Night 2008 a fost nașpa. BALUL (pentru că asta a contat încă de la început) a fost… OK, să zicem. Am apreciat foarte mult efortul unor persoane dragi mie implicate în organizare și faptul că unii oameni încă mai știu să se distreze indiferent de situație, dar nimic mai mult.
Până la următorul articol, toate cele bune!
Acest text se află sub incidența legilor de copyright. Nu se permite copierea, difuzarea sau modificarea lui fără acordul autorului..
