De ambele parti ale barierei

Când treci prin multe, cu greu te mai poate suprinde ceva. Însă întotdeauna există acel lucru la care nu te-ai aştepta pentru nimic în lume. Şi, tocmai când treci şi tu printr-o perioadă mai liniştită a vieţii tale, tocmai când scapi de un brief infernal care te-a bântuit timp de vreo trei săptămâni, când n-ai niciun client care să te frece la icre, pac! Te loveşte direct în faţă, fără niciun avertisment, fără niciun preaviz. Cum stăteam eu ieri pe terasă, amorţindu-mi plămânii cu o ţigară, sună telefonul. De obicei, refuz să răspund la telefoanele personale în timpul serviciului, pentru că am impresia că îmi distrag atenţia de la ceea ce fac. Dar, cum ieri nu prea aveam ce face şi eram într-o dispoziţie de milioane, am făcut imensa greşelă de a apăsa pe afurisita aia de tastă verde.

La capătul celălalt, o amică dintr-un anturaj mai vechi cu care nu mai vorbisem de mai mult de un an. Aflasem de prin social media că se logodise şi că era cu acelaşi tip de vreun an. Păreau fericiţi (sau cel puţin ăsta era mesajul pe care-l transmiteau reţelele virtuale). La telefon, amica mea numai fiericită nu era. Plângea în hohote şi sughita mai rău ca un indian îndopat cu curry. Mi-a mirosit a break-up, ceea nu era atât de ieşit din comun, însă din continuarea discuţiei mi-am dat seama că era mai grav de-atât. După ce vreo cinci minute am încercat în zadar s-o fac să se liniştească, mi-a trântit-o direct în faţă, fără menajamente: „Florin (logodnicul) e bisexual”.

Whoopsie! În caz că nu ştiaţi, bisexualitatea e una dintre cele mai mari temeri ale unei femei aflate într-o relaţie. Şi nu pentru că ar avea ceva cu asta, ci pentru că a-şi ţine bărbatul departe de alte femei e una, însă a-l ţine departe şi de femei şi de bărbaţi în acelaşi timp este un efort supraomenesc. Şi, dacă în cazul unei alte femei lucrurile se rezolvă relativ uşor (mai cu o păruială, mai cu nişte unghii înfipte în gâtlej), când ai drept rival un bărbat n-ai nicio şansă de reuşită. Bun… Deci acest oarecare Florin era bisexual. No harm done, dar de ce mama măsii a aşteptat mai mult de un an să-i spună asta şi toantei care-l credea straight şi cu toate minţile acasă?!

Eu sunt un om destul de open-minded, însă când vine vorba de bisexualitate, până şi eu îmi ridic semne de întrebare. OK, înţeleg… Suntem în secolul 21, suntem liberi să facem ce alegeri vrem cu privire la orientarea noastră sexuală, dar de ce să nu alegem o tabără once-and-for-all şi să stăm dracului acolo, ca să nu mai generăm confuzii şi să futem şi viaţa altora?! E aiurea să fii sexually confused până la sfârşitul zilelor. Adica, c’mon, înţeleg experimentalismul. Cu toţii experimentăm, mai ales sexual. Dar e oare corect să facem asta la nesfârşit, fără să ţinem cont de ceilalţi? Eu zic că nu-i OK, dar poate sunt doar demodat…

Teama de mediocritate

Există trei tipuri de insulte pe care omenirea le detestă. Primele includ cuvântul „măta”. Niciodată „tac-tu”. Întotdeauna va fi „p***a mătii”, „băga-mi-aș p**a în măta”, „s-o f*t pe măta” și așa mai departe. Nimeni nu se leagă de tați. Și nimeni nu s-ar simți jignit dacă cineva l-ar înjura de tată. Să fie oare tații prăpădiții planetei pentru care insultele sunt de prisos, iar mamele niște sfinte, așezate pe un piedestal?

Următoarele pe listă sunt insultele aduse la adresa inteligenței/aspectului unei persoane. E atât de ușor și reconfortant să-i spui cuiva „Bă, ești prost!” sau „Arăți ca un c*r”, nu-i așa?. Pentru unii e sfârșitul lumii, pentru alții mai puțin. Și, în cele din urmă, premiul pentru cea mai detestată insultă îi revine mediocrității. Teama de mediocritate a devenit una dintre cele mai temute boli ale secolului curent. Aproape că nici SIDA nu mai produce același efect psihologic.

În liceu, cel mai urât lucru pe care-l putea spune un profesor despre tine în ședința cu părținții era că ești un elev mediocru.  Adică nici prea-prea, nici foarte-foarte. Nu te remarcai prin nimic deosebit. Erai o părticică nesemnificativă dintr-o masă de elevi. Când se întâmpla asta, zidul de așteptări pe care-l clădiseră părinții tăi se dărâma într-o clipită. Nimic nu durea mai tare. N-o să înțelegem de ce părinții noștri își doresc să vadă în noi ceea ce ei n-au putut fi niciodată decât atunci când ajungem să procedăm și noi la fel cu odraslele noastre, indiferent cât ne-am jurat în tinerețe să nu repetăm greșelile alor noștri.

În echipa de fotbal, mediocritatea era ceva de nesuportat. Unsprezece băieți, unsprezece recipiente de testosteron sub presiune, toți luptându-se să înscrie, să dea o pasă bună, să impresioneze fetele de pe marginea terenului. Fiecare striga cu disperare „Eu nu sunt mediocru!” Niciodată nu ne-am oprit să ne gândim dacă într-adevăr fetele și oamenii din jur în general ne plăceau pentru ceea ce eram și nu pentru ceea ce încercam cu disperare să fim.

Teama de mediocritate ne împinge uneori spre gesturi extreme. Ajungem să ne culcăm cu cei din conducerea firmei în care lucrăm doar că să scăpăm de postul mediocru care ne-a fost repartizat. Ajungem să fim hipsteri, doar ca să fim altfel. Ajungem să fim genii neînțelese, fără să ne dăm seama că lumea din jurul nostru nu afișează apreciere, ci mai degrabă compasiune. Ajungem să fim ceea ce nu suntem.

Toate acestea se întâmplă pentru că privim atât de mult în jur, pentru că așteptăm în permanență validarea din partea celorlalți. Cel care a spus că omenirea este egoistă s-a înșelat enorm. Noi nu facem nimic fără să ne gândim la ceilalți. Indiferent cât suntem de independenți, întotdeauna întrebarea „oare ce va crede lumea?” răsare în subconștientul nostru. Tăioasă și inopinantă, încercăm s-o negăm, s-o ascundem, dar în cele din urmă ajungem să ne ghidăm viețile și acțiunile după răspunsul la această întrebare.

Cele 15 minute de faimă n-au plecat nicăieri. Doar că acum s-au prelungit. Vrem o viață întreagă plină de faimă. Pentru noi, faima și recunoașterea celorlalți sunt biletul către ieșirea din mediocritate. Ne alegem modele valorizate de societate și ne purtăm ca ele. Nu ne gândim nici măcar pentru o secundă că poate mai sunt alte milioane de oameni care copiază același model și ne trezim din nou prinși în spirala abruptă a mediocrității.

Nu suntem niciodată mulțumiți de noi înșine. Vom fi întotdeauna prea grași, prea slabi, prea păroși, prea nesuferiți, prea… mediocri. Și-acum vă-ntreb: de ce e a atât de rău să fii mediocru? Ce câștigăm dacă lumea ne adoră dar în schimb noi nu putem să trăim cu noi înșine? Cred că a venit timpul să conștientizăm că mediocritatea asta de care ne e atât de frică este de fapt felul nostru unic de a fi și să arătăm mai mult respect față de propria persoană.

Da, dragi români, sunteți frumoși. Fiecare dintre voi e unic. Nu mediocru, unic! Fără să vă chinuiți, fără să încercați să fiți altcineva, sunteți unici. Și chiar dacă nimeni nu vă spune asta, să știți că e mai ușor și mai puțin dureros să înveți să trăiești cu tine însuți decât să încerci să încapi în pantofii altei persoane doar de dragul unei validări sociale care nu înseamnă nimic.

F&S Advertising

Uneori publicitatea e funny. Alteori e smart. De prea puține ori e și funny, și smart în același timp. Cu atât mai puțin ea va fi funny pentru că e smart realizată. Segmentarea, fir-ar mama ei să fie, e de vină pentru fragmentarea atât de amănunțită pe care marile companii o practică în ultimul timp. Să faci publicitate adresându-te unui singur segment de consumatori bazându-te pe o caracteristică definitorie unică e ca și cum ai spune „Oamenii sunt frumoși și DOAR ATÂT”. Dacă practici acest tip de segmentare, ai face bine să începi să te rogi să fie DOAR frumoși, pentru că dacă mai sunt și deștepți în același timp, își vor da seama că-i subestimezi și s-ar putea să-ți vezi cota vânzărilor ducându-se-n jos ca o grasă pe topogan.

Dar să lăsăm vorba la o parte și să trecem la ilustrare. Vă supun astăzi atenției cea mai recentă campanie publicitară a producătorului japonez de tehnică fotografică, Fujifilm, realizată de o agenție din (surpriză!) India.

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Orgasm”

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Pregnancy Test”

Fujifilm Finepix F70 Camera: „Solitaire”

Ca să fie clar pentru toată lumea, propunerea unică de vânzare sau atributul forte al noului produs Fujifilm îl reprezintă sistemul de detecție automată a zâmbetului. Până aici, nimic extraordinar. Aparatele foto au avansat într-atât, încât în viitorul apropiat ne vom trezi că vor face și sarmale. Bine, bine, dar în fiecare imagine sunt mai multe zâmbete. De ce a ales aparatul să se focalizeze doar pe unul dintre acestea? Partea interesantă abia aici începe!

Să ne concentrăm puțin pe textul care, deși insuficient la o primă vedere, este mai mult decât necesar pentru descifrarea înțelesului printurilor: „Finepix F70 with SMILE capture”. Se pun față în față o valoare cu o non-valoare (aici) inexistentă, respectiv zâmbetul și… absența zâmbetului sau, mai precis, zâmbetul fals. Așadar, aflăm ceva mai mult despre produs: el nu detectează un zâmbet, ci zâmbetul. Poate că în imaginile de mai sus există mai multe zâmbete pe care aparatul s-ar putea focaliza, însă nu toate acestea sunt zâmbete sincere.

În primul print sugestiv intitulat „Orgasm”, zâmbetul cu adevărat sincer este al lui. Doar el s-a bucurat de partida de sex. Ea, săraca, are un zâmbet la fel de fals ca orgasmul pe care tocmai l-a mimat.

În cel de-al doilea print („Pregnancy test”), se-ntoarce roata. De data asta, zâmbetul sincer și bucuria de a avea un copil îi aparțin în totalitate ei. El zâmbește, dar ce-o fi-n sufletu’ lui, săracu’… Nici nu vrem să ne gândim!

În ultima imagine („Solitaire” – go figure!), ia ghiciți cine nu e sincer! Sau sincere, mai corect spus, întrucât „prietenele” zâmbesc la vederea inelului de logodnă, dar în interiorul lor crapă de ciudă la gândul că ele sunt încă singure și că nu le-a procopsit norocul cu un hăndrălău care să le-arunce și lor pe deget colacul de salvare.

Produsele au evoluat semnificativ. Mai presus de detecția automată a zâmbetului, rezidă în puterea aparatului de a vedea ceea ce e sincer și ce nu în oameni. Exagerat, dar acesta este avantajul de bază al unui astfel de dispozitiv: să surprindă emoțiile interioare. Și să nu uităm totuși că publicitatea e la urma urmei o mare și umflată exagerare, frumoasă atunci când e făcută într-un mod inteligent, sublimă atunci când reușește să fie și amuzantă.

Till next time…

Boner alert la Kaufland

Când stăteam la casă, cutia mea poștală răsufla ușurată. Atunci când ai un câine rău în curte, în recipientul ăla de tablă nu găsești decât strictul necesar: facturi, înștiințări judecătorești și scrisori (asta doar dacă ai vreo rudă certată cu tehnologia). Cum câinii au o anumită afinitate pentru poștași, aceștia consideră probabil că e mai puțin durerors pentru fundul lor să-și îndese acolo toate materialele publicitare decât să îndrăznească să le îndese în cutie.

De când m-am mutat la bloc, îndeplinesc zilnic același ritual. Fie că vreau, fie că nu, golesc cutia poștală de vreo două ori pe zi. Nu, nu primesc scrisori de la fani, nici scrisori de dragoste. Am ghinionul de a mă afla în vecinătatea mai multor retaileri (Cora, Billa, Kaufland, Metro, Selgros), între două centre comerciale (mall-uri, pe limba tuturor) și lângă zeci de firme de pompe funebre. Așa că zilnic aflu cât mă iubesc și cât de important sunt pentru toți cei menționați mai devreme.

Uneori m-apucă dracii, alteori găsesc informații utile și, de cele mai multe ori, găsesc răspunsul la întrebarea „Cum să duci des coșul de gunoi?” Se întâmplă (rareori, dar se întâmplă) să mă amuz teribil pe seama cataloagelor de la retaileri. Luați și priviți ce le-a trecut prin minte celor de la Kaufland să scrie pe unul dintre materialele lor:

Așadar am aflat că ăștia de la Kaufland sunt TARI pentru mine. Nefericit text, zău așa! Acum, sincer… La ce să mă gândesc când citesc asta? N-au trecut nici măcar două secunde după ce-am citit propoziția asta, că mi-am imaginat personalul masculin de la Kaufland cu o erecție cât casa. Poate dacă aș fi fost femeie m-ar fi încercat un vag sentiment flatant. Dar, slavă cerului, nu sunt, așa că singurul sentiment care mă încearcă e unul de greață și dezgust. Înțeleg că te duci la Kaufland să-ți umpli frigiderul cu carne (printre altele), dar nu la propriu!

Nu încerc să le găsesc nicio scuză, pentru că o asemenea greșeală m-a făcut să nu mai vreau să calc pe la Kaufland în curând (deși hypermarketul e poate unul dintre cele mai bine organizate din câte există), dar cataloagele lor sunt inedite prin faptul că seamănă mai mult cu o revistă, având la sfârșit cuvinte încrucișate, bancuri și rețete. E chiar păcat că au dat cu mucii-n fasole în halul ăsta.

Era COOLness-ului

NIKE „Run Cool” 2011, Vitamin Pictures, USA

Măi să fie… Măi să fie! Totul trebuie să fie cool în ziua de azi. Până și un obicei cât se poate de banal ca alergatul. S-ar răsuci Descartes în mormânt dac-ar vedea cum al său „Cogito ergo sum” a devenit de-a lungul timpului „Ești în Pagini Aurii, deci exiști”, pentru ca mai apoi să fie transformat de industria publicității în deviza unanim acceptată „Ești cool, deci exiști”. Obișnuitul nu mai este cum îl știam noi. Cool este noul obișnuit. Dacă nu ești cool, nu ești normal. Ești deviant, proscris, respins de societate (sau, ca să fiu mai precis, de partea cool a ei). Prin anii 60, erai cool dacă aveai plete, purtai blugi evazați și cămăși înflorate. Prin anii 90, erai cool dacă erai rocker și aveai geacă de piele. Acum ești cool dacă porți skinny jeans în orice altă culoare decât cea obișnuită, ochelari de tocilar și ai un iPhone în buzunar. Dacă sunteți hipsteri sau hipsteri wannabes, mai bine vă opriți acum din citit, pentru binele vostru.

Dac-ar trăi, probabil că Maslow ar mai adăuga o treaptă faimoasei sale piramide, pe care noi, cei care studiem comunicarea, publicitatea sau psihologia o cunoaștem atât de bine. Brusc, în vârful piramidei ar trona nevoia de a fi cool. Lăsând la o parte exagerările, constat cu tristețe că omenirea și-a reconsiderat prioritățile. Dintr-o dată, toți vor să fie cool, la modă, în trend sau cum dracu’ s-o mai zice. Nu sunt tradiționalist. Nu, nicidecum. Însă mi se pare că evoluția asta se îndreaptă într-o direcție ușor greșită. Da, ușor e un eufemism. De când mama dracu’ a devenit cool (adică normal) ca bărbații să se îmbrace ca femeile și viceversa?! Toată hipstăreala asta a proiectat imaginea unor bărbați feminizați și a unor femei masculinizate. E ca și cum lumea s-ar fi întors cu curu-n sus dintr-o dată.

Nu mă pasionează moda și nici nu încerc s-o înțeleg. De fapt, nici nu cred că e ceva de înțeles la modă. Toată faza cu „nu toți înțeleg moda” este doar modalitatea oamenilor din domeniu de a se autoflata, de a se minți pe ei înșiși că sunt superiori celorlalți. Căcat cu perje! Muritori de rând sunteți și voi, dragii mei. Doar că, spre deosebire de alții care muncesc din greu pentru o pâine, voi coaseți niște cârpe, luați bani căcălău și ajungeți și faimoși. Ca să nu mai spun că sunteți și niște autorități în domeniu, iar masa de proști se îmbracă așa cum dictați voi. Nu contează că-ți ies slăninile pe-afară sau că te dor încheieturile din cauza pantofilor. Nu, domne! Dacă zice Xulescu, mare dizainăr, „poartă asta că e cool”, tu te duci ca vita-n grajd și-ți iei tot ce-i la modă. Nu contează c-o s-arăți mai gay ca Elton John, nuuu, tu pune skinny jeans pe tine, pensează-te subțire, aruncă un tricou cu imprimeu trăznit și neapărat, dar NEAPĂRAT, nu-ți uita ochelarii de tocilar și iPhone-ul acasă. Eventual ia-ți și-o gentuță, că dacă femeile poartă, tu de ce n-ai purta? Ce, ele e mai jmechere? Să nu mă înțelegeți greșit… Nu c-ar fi ceva greșit în a fi gay, dar dacă tot nu ești, nu mai încerca să te îmbraci ca unul doar de dragul ideii de a fi cool.

Și, dacă ești femeie, lasă-ți dracu’ părul lung, nu te mai tunde ca Rihanna și nu mai încerca să arăți ca un bărbat! Mai poartă și tu un toc, o fustă, alea-alea, nu blugi și converși (zic bine?), că de-aia ai venit pe lume cu țâțe și cur. Nici să le expui prea mult nu-i bine, dar nici să te prefaci că nu-s acolo. Și aruncă dracu’ ochelarii ăia de tocilar, că vezi destul de bine. Când vei avea șaizeci de ani, o să te saturi de purtat ochelari de vedere.

Aș putea s-o țin până mâine cu criticile la adresa hipsterilor fără să mă satur, însă voi fi succint. Rezum tot ce am de spus despre categoria aceasta de oameni și despre coolness în general printr-o simplă cugetare: degeaba vă străduiți să fiți ALTFEL decât ceilalți, să nu fiți mainstream, să fiți underground. Când deveniți prea mulți și stabiliți deja un trend, sunteți mainstream în cel mai puternic sens al cuvântului. Așadar, dragii mei hipsteri, vă întoarceți împotriva propriilor principii sau, pe românește, vă dați cu firma-n cap!

Până data viitoare, arrivederci!

Să MOOORI tu!

Înainte să-ncep, trebuie să menționez trei lucruri:

1. Ador PR-ul. Nu-l practic, dar îmi place să fac mișto de cei care-l practică (și dau cu mucii-n fasole).

2. Pagina mea de start nu e yahoo.com. Dar, de fiecare dată când mă deloghez, îmi apare pagina aia enervantă, plină de articole stupide, la citirea cărora nu știu dacă să râd sau să m-apuce plânsul.

3. Sunt un fan al culturii americane, cu tot ceea ce implică ea (de la Starbucks la Hollywood). Dar, frate, oamenii ăia sunt cretini rău. De ce? Pentru că înghit toate gogoșile pe care le dospesc companiile. Altfel cum vă explicați că PR-ul și publicitatea au un succes răsunător la ei? Nu, nu suntem noi proști și nici nu le practicăm în mod greșit. Doar că atâția ani sub comunism ne-au învățat să fim mai sceptici în fața minciunilor care ni se aștern pe tavă. Proabil că ăsta e singurul lucru bun cu care ne-am ales din epoca răposatului.

Iată peste ce-mi dau ochișorii în această seară, când îmi trece prin cap năstrușnica idee să ies din mail și să-mi văd de treabă:

“5 HEALTH REASONS NOT TO QUIT COFFEE”

Să MOOORI tu că e sănătos să bei cafea, dragă… Kerri-Ann Jennings, sau cum dracu’ te-o chema! Beau cafea, desigur. Aș fi chiar ipocrit să zic că nu beau. Dar asta nu înseamnă că nu-mi dau seama că dăunează sănătății. Eu sunt pur și simplu prea nepăsător față de starea sănătății mele ca să renunț la cafea, spre deosebire de conaționalii tăi americani care se duc la doctor și dacă se taie la deget. Dar hai s-o luăm ușurel, să nu ne-apuce amețeala:

1. IT PROTECTS YOUR HEART. Să mooori tu! Spune-le asta și celor care anual suferă de infarct pentru că toarnă în ei cafea ca apucații, sau celor care se duc la doctor și cărora le spune ăla să mai reducă consumul de cafea, că altfel le crapă corasonu’ (și nu de la prea multă dragoste). Ei, ce zici?! Oare sunt doctorii cretini la cap? Nu, normal că nu sunt, că altfel n-ar avea o licență în medicină.

2. IT DIVERTS DIABETES. Să mooori tu! Și dacă-mi torn ca nesătulu’ un kil de zahăr în alea 4 sau mai multe cești de cafea pe care mi le recomanzi cu atâta căldură, îmi garantezi matale că n-o să fac diabet?! În plus, „some studies” și „other studies” nu prea mă fac să am încredere în argumentul tău. Dacă vrei să te cred, pune dracu’ niște linkuri către studii, deși mă îndoiesc că ar exista așa ceva.

3. YOUR LIVER LOVES IT. Să mooori tu! Cam atât de mult cât iubesc eu dentiștii. Dacă vrei s-o dăm metaforic, stomacul e „the real lover”. Ficatul e doar amantul. Să vezi ce bine o să-i fie stomacului tău peste zece ani de băut cafea o dată pe zi (sau, de mai multe ori, că tu așa ne recomanzi). Și să vezi ce-o să se-nfurie și ficatul pe urmă.

4. IT BOOSTS YOUR BRAIN POWER. Să mooori tu! Pentru câte ore? 2? 3? Și dup-aia cazi lat ca o legumă, tânjind după un strop de cofeină pe care ai fi-n stare să ți-l bagi și-n venă, dacă s-ar putea. Te simți obosit? Du-te dracu’ și te culcă. Că de-aia s-a inventat somnul, nu cafeaua! Cafeaua previne Parkinson-ul și Alzheimer-ul, zici tu? Atunci cum numești tu tremuratul ăla enervant care te-apucă după ce bei cafea ca spartu’?! Cutremur?!

5. IT HELPS YOUR HEADACHES. Să mooori… De fapt, da. Aici chiar ai dreptate! Îți ia durerea de cap, îți dă alte „migrene” la schimb. Durerile alea de cap pe care susții tu că le vindecă miraculosul lichid numit cafea sunt provocate tocmai de dependența de cofeină. E ca un drog, draga mea. Când nu-l mai iei, intri în sevraj. D-aia te doare căpățâna. Dar e mai bine să faci din cafea un remediu pentru durerile de cap care provin tocmai din dependență, nu-i așa?!

Deci, dragă Kerri-Ann Jennings, cu cât te-au plătit producătorii de cafea să îndrugi minciunile astea?

Viața la bloc

Am spus-o și-am s-o mai spun ori de câte ori voi avea ocazia: N-aș renunța nici în ruptul capului la viața de la bloc pentru a mă muta la casă. Viața de (b)locatar bucureștean este mult prea amuzantă și palpitantă ca s-o înlocuiesc cu altceva. Ce mă face să spun asta? Iată cam cum stă treaba…

Zi mohorâtă de duminică, afară toarnă cu găleata, iar eu plec ca o floare primăvăratică să-l vizitez pe Ralph, proaspăt întors în țară dintr-o delegație în Elveția. O las pe Mădălina (colega mea de apartament) singură-cuc. Imediat ce plec eu, se duce și ea, ca tot omul, să se cace. Asta e o activitate destul de rară pentru ea. E fecioară (zodia, ca să nu vă zboare mintea la altceva) și, după ce că zodia ei e de căcat, are probleme și cu digestia, așa că trebuie să profite ori de câte ori îi vine, că altfel „constipare cronică” scrie pe ea.

Nici n-apucă Mădălina să se screamă ca lumea, că sună cineva la ușă. Fără să mai apuce să se spele pe mâini, se ridică de pe budă și se duce să deschidă, gândindu-se că mi-am uitat eu ceva acasă. Deja își pregătea arsenalul de înjurături când, ce să vezi, la ușă cine era? Vecinul nostru de la unu, care ne strică de fiecare dată toate petrecerile, pe motiv că el e un mândru reprezentat al clasei muncitoare și trebuie să se odihnească. Acuma nici Mădălina nu mai știe sigur dacă era vecinul de la unu sau nu, că de data asta nu era încălțat cu pantofii nevesti-sii, așa cum face de obicei. Cert e că semăna al dracului de bine cu el.

Care credeți că era motivul vizitei lui inopinate? Gălăgie nu făcuserăm, iar Mădălina nu putea să dea o petrecere de capul ei, mai ales că o loviseră nevoile fiziologice. Cică săracu’ om încercase să facă și el un duș și s-a curentat cu apa de la robinet. Și, pentru că el crede că noi suntem sursa tuturor nenorocirilor din blocul G8, Drumul Taberei, București, a venit glonț la ușa noastră ca să ne tragă la răspundere. Nu pot să-mi imaginez care a fost reacția Mădălinei la momentul respectiv, dar eu cred că aș fi crăpat de râs. Cum să te curenteze, frate, apa rece?! Așa ceva numai în România găsești!

Dacă ar fi fost vorba doar de vecinul de la unu, nici că mai scriam eu acum articolul ăsta. Problema e că, după ce și-a luat el tălpășița, au început să vină vecini valuri-valuri la ușa noastră, plângându-se că s-au curentat cu apa rece de la robinet. Na, Mădălino! Mai cacă-te dacă mai poți! Săraca de ea, a trebuit să le răspundă tuturor și să le explice că la noi apa rece nu curentează. A venit până și o tipă, udă din cap până-n picioare, acoperită doar cu un prosop, tremurând ca varga de frica dușului care a început să emită șocuri electrice.

Sătulă să le dea tuturor explicații, i-a invitat în casă, ca să se convingă de faptul că apa noastră nu curentează. N-ar fi fost nicio problemă, numai că pe podeaua noastră era un covor de gândaci morți, cu care dusesem eu o luptă cruntă mai devreme. Au verificat cu diverse ustensile tensiunea electrică din apă și au constat că, într-adevăr, problema nu era de la noi. Ba chiar ne-au lăudat cada din fibră, asigurându-ne că n-o să ne trezim cu părul la 3.80 dacă încercăm să facem baie. Ce să-i faci, o țară plină de personaje gen Toma Necredinciosul…

Care credeți că era, de fapt, cauza problemei? Vecinilor de deasupra noastră li s-a stricat mașina de spălat, toată apa s-a scurs afară și a făcut contact cu firele de curent electric și țevile de apă care trec prin apartamentele tuturor. Uite-așa s-a iscat o isterie în tot blocul, pentru care noi eram cât pe ce să fim învinovățiți. Nu pot să închei acest articol decât cu un sfat: data viitoare când folosiți mașina de spălat, cumpărați-vă Calgon, în pula mea. Dacă am chef să-mi încrețesc părul, pot folosi liniștit ondulatorul. „Mulțumită” vecinilor mei deștepți, n-o să mai fac duș vreo trei zile, de frica apei care curentează. Dacă vă întâlniți cu mine pe stradă, să nu vă întrebați de ce put.

CHAPTER II – “Collateral Victims”

CHAPTER I – “Le Secret”

Saturday, March 6^th, 8:28 PM, Bucharest, somewhere on Heroes’ Boulevard

A massive, arctic white Audi A8 turns right, speeding towards Queen Elisabeth Boulevard. Wearing the same black suit and Bailey’s hat, A. nervously controls the wheel, unconsciously measuring the distance left until the club. He wouldn’t have come if it wasn’t for an emergency. It was 7 PM when his cellphone rang. On the other end of the line, R’s rugged voice informed him about what was going on.

A: “Why don’t YOU go?”

R: “You know very well why…”

A (sighing): “How am I supposed to get there? People will stare at me if I get on the bus all dressed in black”

R: “Take my car”

Without arguing, A. whispered “OK” and hung up. He could have taken his godmother’s Skoda Fabia instead, but driving a stick shift wasn’t his thing lately. R’s car had dark windows and automatic transmission. Besides, he loved that car. So he slipped into his shiny black costume, put on his hat and took the keys hidden in a small wooden box, under his Tarot cards. Half an hour later, there he was, approaching the place he was beginning to hate. He waited round the corner for the street to clear, then turned left and parked the car on a deserted alley. Just as R. taught him, he pressed the small button behind the steering wheel and the plates switched immediately. It was a safety measure he had to take every time he needed to be sure the car wouldn’t be recognized. After all, a luxury car like that could be easily spotted in a city like Bucharest.

It was the first time he entered the club through the back door. He didn’t notice that until he read the amazement in the bartender’s eyes.

“Good evening, Mr. A!”

“It’s anything but good”, said A, while taking his coat off.

“Would you like me to help you with that, sir?” the bartender politely offered, while approaching the place where A. stood.

A, amused: “You know… You ask me that every time I come here. If I didn’t know you better, I’d say you’re trying to find a reason to undress me”

Bartender, slightly blushing: “Oh… Sir… I wouldn’t… I mean, I didn’t mean to…”

A, winking: “Don’t worry! I’m flattered, but I’m already promised to somebody else”

A. walked towards the door at the other side of the room, leaving the bartender hanging. As soon as he opened the door, the lights turned on, illuminating the whole corridor. When he reached the other door, he took one last look behind, as if contemplating the light. He knew what came next: a small, dark room, another door which he was going to open using the same rusty key and then, the stairs which will lead him to the subterranean side of the city. Bucharest’s guts, the pit of the damned, a side of the city only few people knew about…

He stopped only a few inches away from the final door. This time, it was not the memory of last time’s quarrel that kept him from opening it, but a loud punch, followed by an even louder scream. It seemed there was a real fight going on in there. So he decided to grab a hold of himself and see what was going on.

The room was chocking in darkness and smoke. The only source of light was a lamp hanging from the ceiling, balancing quickly, as if someone hit it by accident. A. could distinguish G’s figure in the shadow. He was sitting on a chair, resting his leg upon the other, with a Cuban cigar between his fingers. Beneath the trembling lamp stood G’s bodyguard, a massive guy with an annoying Russian accent. Right next to him, there was a young boy, kneeling and gasping. His wrists were bruised from the rope he had been tied with, and his face was all covered in blood. His blood, shed by the cold-hearted brute. The table which was once in the middle stood in the opposite corner, sustaining the silver plate, a bottle of brandy and three empty glasses.

A, taking a look around: “Love what you’ve done to the place!”

G: “What the hell are you doing here?”

A, being ironic: “I’ve heard you’re in for a feast. So I decided to join”

G, pissed: “Well, you’re not on the guest list”

A: “Oh, is that so? My bad!”

G: “Now, really… Why are you here?”

A. didn’t even bother to answer his question. He rushed towards the table, pulled a white handkerchief from his pocket and dipped it into the bottle of brandy. He then kneeled in front of the young boy and cleaned his wounds. He had a broken nose and a few other lacerations on his face. It seemed the brute had been beating him for at least an hour.

A, whispering to the young boy: “What did you do?”

The young boy, chocking with blood: “I… I bor… I borrowed some money… My… My sister, sir… She… She’s ill… She needs it…”

A, sighing: “It’s OK, calm down. Don’t strain yourself. How old are you?”

The young boy: “I’m… I’m 17”

A, covering his face with his palms: “Oh my freakin’ God!”

A. felt a hot stream of blood invading his brain. Somehow, he empathized with the kid’s suffering. Underneath that cold shell of his, a fragment of goodness still remained. So, for the very first time in his life, he confronted G.

A, losing all sense of control: “Are you out of your fucking mind?!”

G: “He borrowed money from us and didn’t want to give it back”

A: “He’s seventeen, for Christ’s sake! How could you expect him to give it back?”

G: “It’s none of my business and it’s none of yours, as well”

A: ‘’Oh, you… You knew it all along! You knew he wouldn’t be able to pay back, didn’t you? You did all this for your entertainment!”

G. laughed uncontrollably, confirming A’s theory.

A, desperately trying to make a point: “Do you have any idea of what will happen if the Police finds out about this?”

G, smiling: “You silly boy… Have you forgotten WE control the Police?”

A: “And what about the press?”

G: “It won’t make it to the press. By tomorrow morning, this low-life skunk will be floating in the waters of Dâmbovița. And besides, why are you so nervous about the press? We’ve got you infiltrated in the system”

A: “How can you talk like that? He’s a human being, not a rat!”

G: “And who would miss him? He’s insignificant. He’s what I like to call (short break) a disposable part”

A. couldn’t take any more of that. Moments like those made him realize Bucharest was indeed a dangerous city; and not because of the amateur thieves, but of the great underground menace, waiting in silence right beneath the surface. He couldn’t stop it. He knew that very well, but he had to do something about that poor boy. If he decided to leave as if nothing happened, an innocent life might have been wasted.

A: “How much does he owe you?”

G: “Three hundred euros”

A, shocked: “Is this the price of life nowadays? God, G, you wipe your ass in the morning with a thousand euros bill and you’re willing to kill this kid because he owes you three hundred… You’re despicable!”

A. didn’t know what sickened him the most, the amount of money the kid couldn’t pay, or G’s sick games. He figured out that if G. gets his money back, everything will be back to normal. So he took out his wallet and pulled a 500 euros bill. His mother gave him the money for an upcoming trip to Istambul. He needed them, but somehow, the young boy’s life was far more important.

A: “Here! You can keep the change!”

G. was outraged by A’s gesture. He stood up, almost forgetting about his crippled leg. His bodyguard rushed to help him stand up.

G: “How dare you? You wanna end up just like him?”

A: “Oh, you wouldn’t dare touch me. Like you said, you need me to control the information that goes out. And besides, I’m like a son to you. A very stubborn and disrespectful son”

A. turned his back on G, letting him know that the conversation was over. He untied the boy and placed one of his arms around his neck. He carried him back to the bar, where the bartender helped them get to the car. With the wounded boy on his right, A. started the engine and drove off, leaving the club behind. After a couple of miles, A. found the courage to speak to the one next to him. He was awake, but still suffering from the wounds on his face.

A: “Where can I drop you off?”

The young boy, coughing: “I live in Rahova, corner of 13^th September with Mihail Sebastian, near the Prosper Center”

A: “Listen… Pay attention to what I’m about to say, because I’m only gonna say it once. If we ever meet again, you don’t know me, got it? Act like you’ve never seen me in your life. And stay out of trouble! Next time, I won’t be able to save your ass. These people are dangerous!”

After dropping the young boy, A. headed home. He lived only few blocks away, so after ten minutes of driving, he parked his car in the usual place. When he got out of the car, his eyes instinctively turned towards the windows of his apartment on the third floor. The light was on. “Funny, I don’t remember leaving it on. And my roommate isn’t home”, said A. to himself. When he found the door open, he realized there was a stranger in his house. A stranger he knew very well…

R. was lying in his bed, half-asleep. How he got there was a total mystery, since R. couldn’t go anywhere without his car. He changed his clothes and lied down next to him, facing the ceiling.

A: “I’m so tired of this, you know…”

R, mumbling: “I know, but we’re both part of this game. And we have to keep playing…”

Just like every other night, A. stood up till dawn. He spent his time online, chatting about minor things. In the morning, he got up and opened the window, looking down the boulevard. The city was starting to wake up. Once again, A. found himself envying his neighbours for being able to sleep well at night. He hadn’t had a decent sleep in weeks. From sleeping pills to alcohol, he tried it all. But nothing really helped him. He still had horrible nightmares. On and on, he kept remembering everything he’d done.

After a couple of minutes of staring into the fog, he closed the window and lied down on his bed. R. was already asleep. His perfume was all over the room. It was perhaps that strong, tropical scent of R’s Aqua di Gio that made him close his eyes and dream of a better life. Deep down in his heart, he knew he’d wake up the next day, dissapointed and angry. But he also knew R. would wait for him in the kitchen with a mug of strong coffee and a pack of smokes.

A new dawn was breaking… Somewhere in the city, a young 17 years old kid will wake up appreciating life even more. The night before, an innocent life had been spared. A collateral victim was given the chance to start it all over, a chance A. will never have.

Despre masturbare

O facem aproape în fiecare zi, ne place, însă nu vorbim despre asta. Masturbarea, ca și bărbieritul, reprezintă un obicei tipic masculin pe care ne place să-l practicăm în liniște, în spatele unei uși bine închise, departe de ochii celorlalți. De ce? Pentru că întărește legătura intimă cu noi înșine, cu corpul și implicit penisul nostru.

Let’s face it! Fiecare bărbat își iubește scula. Mi se pare absolut normal, întrucât ne-am născut cu ea și va rămâne atașată pe vecie, asta în cazul în care nu ne lovește sindromul Naomi peste noapte. Eu, spre exemplu, îmi ador penisul. I-aș construi un altar, dacă aș putea. Ca să parafrazez un film vizionat cu mulți ani în urmă, „e așa de frumos încât îmi vine să-i croșetez o căciuliță”. Legătura dintre un bărbat și penisul lui se formează în timp, cu răbdare și muuult exercițiu.

Primul impuls de a ne atinge vine în momentul în care devenim conștienți de propria sexualitate, atunci când ne uităm în chiloți și nu vedem un simplu organ, o pișetoare, ci un instrument de producere a plăcerii. Vom învăța apoi care sunt punctele cheie și stimulii. Din acel moment, va începe o relație bazată pe colaborare și pe respect reciproc. Bărbatul și penisul lui nu vor mai fi uniți doar la nivel fizic, printr-o bucată de piele, ci și psihic, printr-o recunoaștere a plăcerilor pe care le pot experimenta împreună.

Eu am început să mă masturbez pe la 10-11 ani. O făceam cam o dată pe zi, apoi din ce în ce mai des, până a devenit dureros. Mi-am băgat pula (la propriu!) în toate bibelourile bunicii care aveau o gaură încorporată. Deși riscam să rămân blocat, n-am încetat până când circumferința penisului meu n-a depășit dimensiunea standard a găurilor din bibelouri. Apoi am avut un moment „back to basics” și am redescoperit mâna. Desigur, puțin îmi păsa mie dintre legătura spirituală dintre mine și chestia care atârna între picioarele mele. Tot ce voiam era plăcerea, punctul culminant care creștea în intensitate odată cu vârsta.

Mai târziu, am început să dezvolt o relație specială cu penisul meu. Am înțeles că unul fără altul nu se poate. Eu nu pot simți plăcerea fără el, iar el nu se poate distra de capul lui. Acum, legătura dintre mine și el e atât de puternică, încât abia dacă suport să-l atingă altcineva. Am devenit egoist în ceea ce-l privește. Nu i-am pus niciun nume și nici nu mă gândesc s-o fac, pentru că mi se pare o mare prostie. L-am măsurat o singură dată, forțat fiind de un joc cu provocări. Asta a fost acum trei ani. De atunci, nu m-am gândit să repet procedura și, sincer să fiu, nici nu am nevoie. Îmi place ce văd în fiecare dimineață.

Bărbații preferă de obicei un stimul extern în timpul masturbării. Unii folosesc reviste porno, alții se uită la materiale descărcate de pe net, în timp ce alții pur și simplu își folosesc imaginația. Eu prefer a treia metodă. Am de unde, slavă domnului! Reviste porno nu cumpăr. Prefer să dau banii pe țigări. Nu de alta, dar niște poze nu mă stimulează absolut deloc. În schimb, imaginile în mișcare și scenele din capul meu sunt un stimul al dracului de eficient. Materiale porno nu descarc, că și-așa am o viteză de mega-căcat la net. Până se descarcă un clipuleț, îmi trece pofta. Fanteziile infinite pe care mi le creez în fiecare zi sunt mai mult decât suficiente pentru o labă reușită. Însă până și aici sunt pretențios. Nu-mi place orice fantezie. Adică o scenă de genul „Hai, ne futem!” nu mă excită deloc. Prefer fanteziile care au în spate un scenariu bine creat, cele care se desfășoară într-o anumită ordine. Preferatele mele sunt fanteziile care implică violul și în general sexul dur, cu mușcături, cap trântit de toți pereții, mâini și picioare legate cu tot ce se poate. I know I’m a freak…

În timpul masturbării, unii bărbați preferă să rememoreze cea mai bună experiență sexuală prin care au trecut. Asta dacă au avut noroc. Eu încă nu am la activ nicio partidă de cinci stele, pentru că sunt de părere că mai am la dispoziție o groază de timp și pentru că întotdeauna se poate mai bine.

Am întâlnit de-a lungul timpului o groază de colegi de specie care spun că preferă să-și cedeze scula partenerei. Eu nu sunt de aceeași părere. Cu tot respectul, doamnelor și domnișoarelor, dar voi nu sunteți posesoare de penis. Așa că n-aveți de unde să știți ce și cum ne place. Desigur, vă puteți lua după feedback-ul pe care vi-l dăm, dar numai un bărbat poate ști cu adevărat cum să-și manevreze arma din dotare.

De ce m-am apucat să scriu despre asta pe blog? Pentru că așa mi s-a sculat mie, ca să dau un răspuns în acord cu subiectul articolului. Pentru că e blogul meu și pentru că pot! …și pentru că de trei ore citesc la semiotică, cu dicționarul limbii române lângă mine, fără să înțeleg ceva.

Au revoir și baftă la… manevrat!

CHAPTER I – “Le Secret”

Bucharest, somewhere on Queen Elisabeth Boulevard

Wearing a shiny black suit, a young man descends from bus 91. It’s a cold Saturday night, and the streets are swarming with people searching for a club to spend the night. During the day, he never wore a hat, but right now, he couldn’t risk being seen by any of his college buddies. Perfectly matched shoes, hair dyed black, grey scarf around his neck and dark glasses hiding his blue eyes, the young man crosses the street and begins his stroll along the boulevard. He’s also heading towards a club. A very special club.

Winter’s last breath is fading fast. Only a few patches of snow left on the sidewalk. Our young man is happy he can once again hear the sound of his shoes against the asphalt. He stops to check his watch and fix his Bailey sweatband hat. He’s five minutes late, so he speeds up his strut. Breathing heavy, he finally reaches his destination. The special club doesn’t seem special at all. Directly facing the boulevard, wide transparent windows, it looks just like any other club in Bucharest. But the secrets it hides lay behind its massive glass doors. Without any second thoughts, the young man firmly grasps the door handle and steps inside.

The room is empty, as usual. A couple of unpalatable red lights coming down from the ceiling shatter the darkness. The fellow behind the bar politely greets him, and then continues wiping some empty glasses.

“Welcome, Mr. A!”

“Are they here?” A. asks without looking at him.

“Yes. You’re expected”

A. takes off his coat and carelessly throws it on an empty chair.

“Would you like me to help you with that, sir?” the bartender asks, but A. lifts up his left hand to let him know he’s fine.

He takes a moment to get used to the poor lighting, and he heads towards a door at the other side of the room. The man behind the bar follows his every move, but turns his head quickly as soon as the door opens. It’s none of his business what happens behind that door. A. steps into a long but narrow corridor and he’s glad to notice there’s a lot of light coming from the walls and ceiling. At the end of the corridor, another door awaits for him. He opens it, and steps into the darkness. From now on, he can only trust his senses.

While keeping his hands in front of him to avoid obstacles, he turns left and stops to take a small, rusty key out of his pocket. For a minute or two, he searches for a lock, and he opens another door, turning the key two times to the right and one time to the left. The unpleasant creak of the door welcomes him into the subterranean galleries beneath the city. One hundred stairs lay in front of his eyes, separating him from the world below. He knows these stairs by heart, so descending is just a matter of routine. At the end of the stairs, there’s an empty corridor. The line of electric lights crossing the stone ceiling from one head to another flickers, leaving the corridor in darkness for a couple of seconds. The construction of the tunnels, dating back to the 1400s and the moisture sometimes render the electric system unstable.

He knows it’s a long walk, so he prepares by fixing his black tie and checking his watch one more time. The echo of his steps breaks the silence and covers the sound of the water infiltrating through the walls. He must be somewhere underneath Victoria Boulevard right now, because he can hear the underground section of Dâmbovița making its way through the columns holding the streets above. A little over two million souls in this city, yet only a few know about the tunnels and corridors dug in the underground. They see Dâmbovița entering the city through the west side and coming out through the east side, but they never wonder what happened to the middle section. A. feels privileged to have had the opportunity to see this hidden side of Bucharest.

But his self-confidence quickly fades away when he sees that final door carved in stone. Behind that door, they are waiting for him. Desperately trying to hide his emotions, he steps inside, his heart throbbing and his blood rushing through his veins. There they are, wearing impeccable suits, sitting at the same oak table.

“We’ve been waiting for you” said the older guy, leaning his hand on his cane. “We knew you’d come back to us, sooner or later”

A. takes off his hat and leather gloves and throws them on the table, right in front of them.

“I know”

“Have a seat” the older guy continued, and A. followed his command.

He was used to all three of them. G. was the oldest and most hostile of them all. He was bossy, but his roughness didn’t seem to hide any cruel intentions. To his right, there was D., unrelenting as usual, and to his left stood P., a tough guy on the outside, but friendly and well-intentioned on the inside. The four of them remained in silence for a few seconds, right until G. decided to speak.

“Where’s…?”

“Amsterdam” interrupted A. “He’s taking a break”

“How convenient! Leaving you here, all alone, when you need him the most”

“I don’t need him!” A. raised his voice to make sure he’s made himself clear.

“Right…” said G., laughing. “Gentlemen, I say it’s time for a drink, don’t you think?”

D. and P. agreed, while A. stood still on his chair, trying to act normal. G. clapped his hands once, and an old butler appeared out of nowhere, holding a silver plate. He placed four half-empty glasses of wine on the table, a wooden box in the center, and right on top of it, a small knife with a dragon carved up on it. Then, he left the room quietly, disappearing as mysteriously as he appeared.

G. took the small knife and made a tiny incision in the palm of his hand, allowing the blood to drip into his glass of wine. D. and P. repeated the process. Now, it was A’s turn to do it. Hesitating at first, he allowed the blade to pierce through his skin. Blood quickly rushed out and filled the glass of wine. And then, they drank. As they always did… The wooden box contained fine Cuban cigars, preserved at the right temperature. The dampness of the room would have spoiled their unique aroma. Each one of them took a cigar and lit it. A. didn’t enjoy smoking cigar too much, but he tried not to show it while he was around them.

“You’re a very interesting case, Mr. A. To me, at least” said G., smoking on his cigar.

“Why?”

“Why?! Because your sense of intuition is outstanding, that’s why! It’s amazing how you follow the path of your destiny without even knowing!”

“Oh, please… Destiny, intuition, these things are NOT REAL. They DO NOT EXIST!” A. was visibly annoyed by G’s words.

“So they say about secret societies. And yet, here we are”

After a short moment of silence, G. gets up from the table and begins walking through the room, using his cane to maintain his balance.

G.: “Let’s suppose a few weeks later after starting college, you see someone in the crowd, at the sixth floor of that building of yours on Iuliu Maniu. There are many people around you, but you only notice that particular person. You know that at some point, your path will cross with theirs, but you ignore that thought. You don’t trust your intuition, although it never proved you wrong. One or maybe two years later, your paths do cross, the evidence is there for you to see, but you still take it as a coincidence. You’re filled with doubt, you start dying on the inside, because you ignore the path that’s been chosen for you. That, my friend, is destiny.”

A., panting: “You’re crazy!” (short break) “No! Not crazy! You’re insane!”

G.: “Why? Because I’m right?” (hitting the floor with his cane): “Look around you, A. How many clues do you need in order to believe in destiny? Do you think that coming here to Bucharest was just a coincidence? Did you just wake up one morning and said <<I want to go to Bucharest and study journalism>>? No! We do not choose our path. It chooses us. And you felt it. You were always aware of it, but you chose to ignore it. You could have made a different choice, but you didn’t! And now it’s time to start listening to that inner voice of yours and do things according to your intuition”

A., going insane: “Leave me alone! All of you, leave me alone!” He decides to leave, but G. takes a hold of his arm and stops him. He then grabs his cheeks with both hands and caresses his lips with his thumbs. A. gives in and calms down.

G., in a soft voice: “I was once like you, silly boy. I doubted myself. I didn’t trust my intuition. I paid with my leg for it. But you… If you don’t leave this state of denial, you could be condemned to a solitary existence or to a life next to someone that’s not good for you. Wake up while you still can! Accept your destiny and trust your intuition!”

A. was unable to articulate any word. He stood there, on the verge of crying, gazing into G’s eyes. He knew the old man wasn’t crazy. He knew everything he said was right and he couldn’t bear being stared at. A. took his hat and his gloves and left the room. He rushed back down the corridor and stopped when he heard steps behind him. He turned around, surprised to see P. following him.

P.: “How does he know about…?”

A.: “I don’t know. Maybe R. told him”

P.: “No! He’d never do that!”

A.: “Look, P… I’ve had enough for tonight. I couldn’t stand you lecturing me”

P.: “Oh, I’m not here to lecture you. I just wanted to say you have all my support, no matter what decision you make. And don’t worry about G. He only wants your best. One day, you’ll take his place and he must be sure you’re the right one for the job”

A.: “Thanks, P. I must go now. I have to decide whether to trust my intuition or not”

A. continued his walk along the corridor, leaving P. behind. Before he left the room where he and G. argued, he had a feeling P. would follow him and try to make an excuse for the whole situation. Could that be a sign his intuition was indeed real? He didn’t know the answer to that question, or at least that’s what he thought. Back on the street, the young man fixed his hat and got on the last bus home. G. had guessed his secret and that tormented him. All he could do now is wait. If G. was right and destiny is real, everything will go according to it. The question that remains is: Will destiny work according to his intuition, or will it turn against him?